- Guvernul Bolojan a fost doborât după ce reforma a atins rețeaua de companii prin care PSD controlează bani, funcții, mandate, CA-uri, AGA-uri, subvenții și influență.
- Mafia sinecurilor a reacționat violent pentru că inventarul companiilor, reducerea provizoratelor, listările minoritare și controlul AMEPIP amenințau exact mecanismul prin care partidul își hrănește clientela.
- PSD a folosit companiile profitabile ca paravan patriotic, în timp ce companiile cu pierderi, datorii și CA-uri politizate rămâneau sursa reală de funcții, contracte și bani publici.
- Profitul companiilor bune a fost taxat politic, iar pierderile companiilor capturate au fost acoperite din banii contribuabililor, sub lozinca falsă a apărării „averii statului”.
- Moțiunea PSD-AUR-PACE a fost votul de protecție pentru mafia sinecurilor: guvernul a căzut pentru că ajunsese prea aproape de prada administrativă a PSD.
Guvernul Bolojan a fost doborât și pentru că reforma a ajuns la una dintre cele mai bănoase zone ale puterii PSD: companiile statului. Acolo sunt funcțiile, indemnizațiile, „cutiile de pantofi”, achizițiile, contractele pentru clientelă, consiliile de administrație, directorii, mandatele, subvențiile, datoriile acoperite politic și posturile prin care partidul își plătește oamenii fără să-i treacă direct pe statul lui de plată.
Companiile publice au devenit o rețea de control politic întinsă prin ministere, primării, consilii județene, transport, termoficare, energie, infrastructură și industrie. STB, Termoenergetica, CFR SA, CFR Călători, Metrorex, TAROM, Romaero și Complexul Energetic Valea Jiului arată aceeași hartă a capturii: societăți ale statului și ale administrațiilor locale transformate în teritorii de partid, cu administratori, directori, membri de CA, reprezentanți AGA, foști politicieni, funcționari rotiți prin instituții și oameni plantați în punctele prin care trec banii.
Dimensiunea rețelei explică panica PSD. România are 1.421 de companii publice active, iar în 2024 acestea au primit peste 14 miliarde de lei în subvenții și transferuri de exploatare. În același sistem stau laolaltă servicii publice esențiale și companii ținute ani la rând în pierderi, societăți cu datorii uriașe, conduceri provizorii, raportări incomplete și active strategice degradate sub administrații de partid.
Reforma Bolojan-Gheorghiu amenința exact acest mecanism. Inventarierea companiilor, reducerea provizoratelor, restructurarea, listările minoritare și regulile mai dure de guvernanță loveau în zona prin care PSD distribuie funcții, influență, contracte, sinecuri și protecție politică. Programul de guvernare vorbea despre listări minoritare cu păstrarea controlului statului; PSD a transformat reforma în „vânzarea averii statului” și a folosit minciuna ca armă politică împotriva Guvernului Bolojan.
Numele companiilor și ale oamenilor din vârful lor arată controlul direct asupra rețelei mai bine decât orice declarație de partid. STB și Termoenergetica duc spre administrația locală, subvenții, datorii și CA-uri politizate. CFR SA, CFR Călători și Metrorex duc spre rețeaua din transporturi. TAROM arată o companie-simbol cu remunerații mari și trasee politice în vârf. Romaero arată un activ strategic împins în insolvență sub control public. Complexul Energetic Valea Jiului arată PSDNL în formă brută: companie susținută din bani publici, cu membri PNL și PSD în Consiliul de Administrație.
Companiile, administratorii, directorii, CA-urile, mandatele, afilierile politice, subvențiile și datoriile explică reacția PSD. Reforma amenința una dintre marile surse de bani, funcții și voturi ale partidului. De aceea, apărarea „averii statului” a devenit, în realitate, apărarea dreptului la sinecură, la control politic și la jaf administrativ.
Radiografia rețelei: banii publici care țin în viață fabrica de sinecuri
Statul român nu administrează doar companii. Ține în viață un aparat economic uriaș în care partidul își plantează oamenii, își păstrează influența și își acoperă clientela cu bani publici. În registrul companiilor publice apar 1.735 de societăți, dintre care 1.421 active. Pentru 2024 există situații financiare complete doar pentru 1.107 companii. Restul se pierde într-o mlaștină de evidențe incomplete, registre care nu se suprapun și instituții care pasează responsabilitatea între ministere, primării, consilii județene și autorități de supraveghere.
Factura este uriașă. În 2024, companiile publice au primit 14,082 miliarde de lei în subvenții și transferuri de exploatare. Sunt bani de funcționare, bani care țin în picioare servicii publice, dar și structuri umflate, conduceri protejate, datorii rostogolite și companii administrate prost ani la rând. Acolo unde ar trebui să existe performanță, statul acoperă pierderi. Acolo unde ar trebui să existe răspundere, partidul ține oamenii în funcții.
Nucleul dur al acestei rețele se vede în companiile subvenționate. Oficial, 203 societăți primesc bani publici sub formă de subvenții sau transferuri. În interiorul acestui grup apar zeci de companii pe pierdere, cu cheltuieli mari de personal și dependență directă de buget. Aici stă una dintre marile zone de jaf administrativ: companii care consumă bani publici, păstrează aparate de conducere, plătesc indemnizații și amână reforma până când nota de plată ajunge iar la cetățean.
Rețeaua are nume. În transporturi apar CFR SA, CFR Călători, CFR Marfă, Metrorex, STB și TAROM. În termoficare și energie urbană apar Termoenergetica, ELCEN și Electrocentrale Craiova. În zona companiilor strategice degradate apar Romaero, Unifarm și Complexul Energetic Valea Jiului. În partea profitabilă sau sensibilă public apar Hidroelectrica, Romgaz, Nuclearelectrica, Transgaz, Transelectrica și CEC Bank. În disputa despre listări au fost aruncate și alte nume cu încărcătură politică: Compania Națională Aeroporturi București, Portul Constanța, Salrom, Loteria Română, Poșta Română, Imprimeria Națională, Romarm și Cuprumin.
Transportul și termoficarea arată cel mai direct cum devin serviciile publice vitale zone de control politic. La nivel local, 206 primării au plătit 4,90 miliarde de lei către companiile lor de transport și termoficare. Bucureștiul concentrează 2,59 miliarde de lei prin STB și Termoenergetica. Cetățeanul vede autobuzul, tramvaiul, metroul, apa caldă, căldura, avaria și factura. În spate stau consilii de administrație, directori, mandate, subvenții, datorii și numiri trecute prin majorități politice.
Zona locală este terenul perfect pentru clientelă. La 31 martie 2026, 508 administratori provizorii erau consemnați în întreprinderile publice locale. Datele trebuiau încă puse cap la cap cu evidențele ONRC și ale Ministerului Finanțelor. În această ceață administrativă, partidul își păstrează oamenii prin mandate temporare, prelungiri, selecții întârziate, hotărâri locale și companii dependente de bugete publice.
Lipsa de control se vede și mai clar în raportările incomplete. 343 de companii lipsesc simultan din portofoliul AMEPIP și din bilanțurile Ministerului Finanțelor. Pentru opinia publică, aceste societăți sunt greu de urmărit. Pentru stat, sunt semnul unei administrări făcute pe bucăți. Pentru partid, sunt spațiu de manevră: mai puțină transparență, mai puțină presiune, mai puțină răspundere.
Aceste cifre arată cât de întinsă este rețeaua și câte zone rămân ferite de verificare publică: peste o mie de companii active, miliarde de lei în subvenții și transferuri, sute de administratori provizorii, raportări incomplete și societăți dependente de decizii politice. În spatele portofoliilor, registrelor și bilanțurilor stau oameni instalați în funcții, contracte de mandat, afilieri politice și bani publici controlați prin ministere, primării, CA-uri și AGA-uri.
Așa arată imperiul administrativ pe care reforma Bolojan-Gheorghiu începea să îl atingă: companii multe, bani publici mulți, evidențe incomplete, administratori provizorii, subvenții, pierderi, datorii și societăți reale prin care partidul își păstrează influența. Aici nu se apără „averea statului”. Aici se apără accesul la banii statului.
Cum funcționează fabrica de sinecuri
În companiile de stat, sinecura funcționează ca formă de control politic. Un loc într-un consiliu de administrație, un mandat provizoriu, o funcție executivă sau o poziție de reprezentant în AGA oferă acces la decizie, buget, contracte, angajări, planuri de restructurare, investiții, datorii rostogolite și informație economică sensibilă. Din acest motiv, bătălia pentru companiile publice a depășit de mult discuția despre salarii și indemnizații. Partidele își apără pozițiile din aceste companii fiindcă acolo se află o parte din infrastructura lor reală de putere.
Legea guvernanței corporative a întreprinderilor publice, OUG 109/2011, a fost gândită pentru a scoate conducerile companiilor de stat din logica numirilor politice directe și pentru a introduce selecții, mandate, criterii de performanță, rapoarte de administrare și reguli de remunerare. Pe hârtie, statul trebuia să se comporte ca proprietar responsabil. În practică, partidele au găsit destule spații de manevră: mandate provizorii repetate, selecții întârziate, comisii controlate administrativ, criterii aplicate selectiv, oameni mutați dintr-o companie în alta și consilii de administrație în care apartenența politică apare chiar în declarațiile publice.
Provizoratul le dă partidelor exact ce le convine: timp, control și răspundere diluată. Formal, poate acoperi o perioadă de tranziție. Folosit repetat, devine instrument de păstrare a controlului.
La nivel central, raportarea AMEPIP arată o reducere a numărului de administratori provizorii, dar zona locală rămâne mult mai greu de controlat: sute de administratori provizorii, date care trebuie încă verificate prin raportare la evidențele ONRC și ale Ministerului Finanțelor, companii aflate sub autoritatea primăriilor și consiliilor județene, decizii dependente de majorități locale. Exact acolo, în partea cea mai greu de urmărit, partidul are cel mai mult spațiu de negociere. Problema nu este teoretică: la 31 martie 2026, AMEPIP consemna 508 administratori provizorii în întreprinderile publice locale, adică sute de funcții păstrate într-o zonă în care selecția definitivă întârzie, iar controlul politic rămâne ușor de exercitat.
Consiliile de administrație dau acestor numiri o formă juridică. Acolo se aprobă planuri de administrare, indicatori, contracte de mandat, remunerații, reorganizări, bugete și decizii care influențează întreaga companie. Un administrator nu trebuie să conducă zilnic societatea ca să conteze politic. Îi ajunge poziția din vârful ei: vot, acces la documente, relație cu directoratul, legătură cu AGA, protecție de partid și rol în deciziile care fixează direcția companiei.
Afilierea politică apare uneori chiar în documentele companiilor. La STB, documentele publice indică membri CA afiliați PSD și PNL. La Termoenergetica, patru din cei șase membri ai Consiliului de Administrație apar marcați ca afiliați politic. La Complexul Energetic Valea Jiului, compania publică direct afilierea: doi membri CA PNL și unul PSD. Asta nu mai este bănuială. Este mecanism de partid trecut în raportări oficiale.
Prin AGA, decizia politică intră în forma oficială a companiei. Reprezentantul acționarului public votează în numele statului, al ministerului, al primăriei sau al consiliului județean. În spatele formulei tehnice „mandatarea reprezentantului acționarului” se află decizia politică propriu-zisă: cine primește mandat, cine semnează contractul, cine aprobă remunerația, cine prelungește provizoratul, cine validează raportul de selecție. Traseul deciziei poate fi urmărit concret: partidul controlează ministerul sau majoritatea locală, ministerul ori primăria controlează AGA, AGA numește administratorii, administratorii controlează compania.
Contractele transformă sinecura în venit lunar. La TAROM, membrii Consiliului de Administrație apar cu remunerație brută lunară de 24.148 lei. La CFR Călători, indemnizația de administrator este de 10.300 lei brut pe lună. La STB, contractul de mandat verificat pentru un administrator provizoriu arată 8.900,33 lei pe lună. În limbaj public, partidele vorbesc despre grija față de stat. În documente apar sume, mandate și oameni trimiși să administreze companii finanțate din bani publici.
Banii publici țin în viață această construcție. În transport, termoficare, energie sau infrastructură, finanțarea de la stat poate fi justificată prin serviciul public. Problema apare atunci când subvenția acoperă la nesfârșit aceleași pierderi, aceleași datorii, aceleași întârzieri și aceleași conduceri. STB a avut în 2024 venituri din subvenții de peste 1,4 miliarde lei și plăți restante de peste 876 milioane lei. Metrorex și-a bugetat subvenții de peste 870 milioane lei. Termoenergetica a raportat pierdere netă de peste 208 milioane lei. În loc să fie legată de performanță și reformă, finanțarea ajunge să întrețină aparatul din jurul companiei.
Așa se explică reacția politică la reforma Bolojan-Gheorghiu. Reforma companiilor de stat lovea exact în acest traseu de putere: inventar, selecții, reducerea provizoratelor, restructurare, listări minoritare, raportare mai clară, presiune pe consilii și pe autoritățile tutelare. Pentru public, discuția a fost prezentată ca apărare a proprietății statului. Pentru partide, pericolul real era pierderea controlului asupra unei rețele prin care se distribuie funcții, influență și bani.
Compania profitabilă este folosită ca imagine publică a proprietății de stat, iar compania subvenționată păstrează funcțiile, contractele, influența și dependența zilnică de decizia politică. Prima apare în discursuri despre patrimoniu, securitate economică și interes național. A doua ține în viață administrația de partid din jurul serviciului public: mandate, datorii, bugete, consilii, directori și protecții. Între cele două, partidul construiește aceeași apărare: orice reformă este prezentată drept atac la averea statului, iar orice încercare de transparentizare devine pretext pentru mobilizare politică.
Sinecuriștii: rețeaua de partid plătită din companiile statului
La Societatea de Transport Bucuresti STB SA, PSD și PNL apar direct în vârful unei companii cu subvenții uriașe și restanțe de sute de milioane de lei. Societatea de transport a Capitalei a raportat pentru 2024 venituri din subvenții de peste 1,4 miliarde de lei și plăți restante de peste 876 milioane de lei. În conducerea societății, documentul privind afilierea politică îi arată pe Andrei Dinculescu-Bighea, Florin Melciu și Gheorghe Pecingină la PNL, iar pe Ileana Savu și Bogdan-Cristian Georgescu la PSD. Marius Zinca și Valentin-Tiberiu Drăgoi apar neafiliați.
Dinculescu-Bighea apare director general și membru în structura de conducere, Florin Melciu are traseu prin administrația locală și companii publice, iar Gheorghe Pecingină a fost deputat PNL. Bogdan-Cristian Georgescu vine din vechiul aparat PSD bucureștean. În jurul acestor nume apar și acuzații publice privind rude ajunse în zona achizițiilor STB, inclusiv fratele directorului general și fratele unui viceprimar PSD. În compania care transportă Bucureștiul, cetățeanul plătește biletul, subvenția și datoria, iar partidele își păstrează oamenii în vârful societății.
La Termoenergetica, rețeaua de partid stă în compania care ar trebui să încălzească Bucureștiul, dar îl ține mai degrabă la răcoare, cu pierderi, avarii, subvenții, datorii și patru membri ai CA marcați oficial ca afiliați politic. Societatea a raportat în 2024 o pierdere netă de peste 208 milioane de lei, iar în Consiliul de Administrație apar Florian Gaman, Ștefan-Alexandru Frangulea, Adriana-Larisa Antipa și George-Adrian Dincă marcați ca afiliați politic. Mariana-Carmen Bulea-Bârdeș și Cristian-Dan Crețu apar neafiliați.
Contractele transformă numirea politică în venit lunar, deconturi și drepturi de mandat. Raportul de remunerare indică o indemnizație fixă lunară brută de 7.446 lei pentru membrii CA în 2024, iar remunerația directorului general ajungea la 29.785 lei brut lunar în ianuarie 2024. Contractele de administrare prevăd remunerație lunară, deconturi și drepturi aferente mandatului. Termoenergetica concentrează toată logica sinecurii locale: orașul plătește pierderile și avariile, iar politicul ocupă administrația companiei.
În transporturile centrale, rețeaua lucrează mai discret. La CFR SA, carnetul de partid apare mai rar în documente, dar aparatul de stat se vede peste tot: minister, vechi structuri feroviare, funcții cumulate, oameni rotiți între companii și venituri din mai multe puncte ale sistemului. Compania care administrează infrastructura feroviară a încheiat 2024 cu o pierdere netă de 432,1 milioane de lei și aproape 24.500 de angajați. Pagina de guvernanță listează un CA condus de Ion Damian, alături de Mihaela Mocanu, Diana-Doina Țenea, Dorin Mitan, Marian-Marius Chiper, Marian Zamfir și Ionuț-Laurențiu Mașala.
O anchetă publică a documentat această captură administrativă: Ion Damian, secretar general adjunct în Ministerul Transporturilor; Mihaela Mocanu, director în minister; Diana-Doina Țenea, trecută prin Primăria Sectorului 4 și mai multe ministere; Dorin Mitan, om vechi din sistemul feroviar și fost secretar de stat; Marian-Marius Chiper, cu traseu în CFR și conexiuni de familie în companie. În cazul Chiper, aceeași investigație indică soția în conducerea executivă a CFR SA. Aici sinecura nu poartă mereu siglă de partid. Poartă legitimație de sistem: minister, companie, CA, funcție executivă, venituri cumulate și rude în aceeași zonă administrativă.
La CFR Călători, partidul apare mai la vedere. Consiliul de Administrație indică pe Sorin-Georgel Flutur ca membru PNL, cu indemnizație de 10.300 lei brut lunar. Corneliu Mugurel Cozmanciuc a intrat în CA în aprilie 2026, cu aceeași indemnizație, iar pagina companiei pune liniuță la afiliere, deși traseul său public este politic: fost deputat PNL și fost lider liberal. Traian Preoteasa, director general și membru CA, vine din circuitul CFR SA, CFR Călători, TAROM și Ministerul Transporturilor.
Compania a raportat profit în 2024, dar funcționează în sistemul compensațiilor publice pentru serviciul feroviar de călători. Profitul contabil nu spală dependența de decizia statului și nici prezența oamenilor de partid în conducere. La CFR Călători, sinecura merge pe șine: membru PNL declarat, fost deputat PNL, director general format în același circuit feroviar-ministerial și indemnizații de CA plătite într-o companie care depinde de bani publici.
Metrorex duce aceeași logică în subteranul Capitalei. Compania și-a bugetat pentru 2025 pierderi de aproximativ 180,83 milioane de lei și subvenții de peste 870 milioane de lei. În conducerea Metrorex apare Mariana Petre, iar presa locală a documentat calitatea ei de membră PNL, fostă membră în Biroul Permanent al PNL Sector 1 și participantă la acțiuni de campanie. Fostul președinte CA Mihai Barbu a demisionat după semnalele privind riscul PNRR, iar relatările publice îl leagă de zona PNL și de comitetul care selecta și stabilea remunerațiile administratorilor.
La Metrorex, politizarea nu rămâne la nivel de scandal intern, devine risc european. Metroul Capitalei funcționează cu subvenții mari și pierderi bugetate, iar oamenii din CA vin din partide sau din același circuit feroviar. Traian Preoteasa apare și în zona Metrorex, și în CFR Călători; Gabriel Popa a trecut prin CFR SA; Iosif Szentes vine din CFR Călători. Rețeaua nu stă într-o singură companie. Se mută prin transportul public finanțat de stat, acolo unde pierderea este acoperită public, iar funcția rămâne politică.
La TAROM, sinecura are steagul companiei naționale în față și remunerația mare în acte. Conducerea TAROM arată membri CA remunerați cu 24.148 lei brut lunar, după ce indemnizațiile au fost dublate de la 12.500 lei. În CA se află Anca-Daniela Boagiu, fost ministru și fost parlamentar; Iuliana-Cristina Bârcă, cu traseu politic local PNL; Monica Săsărman, secretar de stat PSD; Iulian-Daniel Idolu, fost șef în aviația de stat; Mirel Alexandru Marcu și Alina Loredana Bontea.
TAROM a raportat profit în 2024, dar rezultatul a venit după ani lungi de pierderi și pe fondul unor operațiuni excepționale, inclusiv vânzarea unor avioane și a sloturilor de pe Heathrow. Cazul Idolu arată cât de departe poate merge reciclarea în vârful companiilor publice. El apare președinte CA la TAROM, iar dosarul public îl plasează printre persoanele trimise în judecată pentru abuz în serviciu într-o cauză legată de Aeroportul Timișoara; beneficiază de prezumția de nevinovăție. TAROM este invocată politic drept companie națională care trebuie apărată, dar în vârful ei apar foști politicieni, oameni de partid, remunerații de peste 24.000 lei brut lunar și personaje cu probleme judiciare în administrarea altor companii publice din aviație.
Romaero arată altă formă a aceluiași dezastru: activ strategic degradat sub control public. Compania controlată majoritar de stat se află în insolvență, cu administrator judiciar și administrator special, potrivit raportului anual. Datele centralizate pentru 2024 indică o cifră de afaceri de 54,99 milioane de lei, pierdere de 39,67 milioane de lei și datorii totale de 823,2 milioane de lei. În 2025, AGA a desemnat un nou administrator special.
De asemenea, Romaero mai arată și ipocrizia discursului despre patrimoniu: statul controlează compania, compania se prăbușește în insolvență, iar politica o invocă apoi ca activ strategic de apărat. În această logică, patrimoniul public este apărat în discurs și consumat în practică. Datoriile rămân la companie, reorganizarea se mută dintr-un mandat în altul, iar valoarea strategică devine scuză pentru menținerea controlului public fără răspundere reală.
Complexul Energetic Valea Jiului este cazul în care PSDNL apare fără mască. Documentele companiei publică afilierea politică a membrilor CA: Ioan-Cristian Roșu și Dan-Constantin Marinescu la PNL, Gheorghe Buda la PSD, Liviu-Ioan Biriș și Marius Viorel Poșa neafiliați. Roșu apare în declarații ca președinte PNL Lupeni, iar Buda ca vicepreședinte PSD Petroșani. Presa locală a descris dominația PSD-PNL în noul CA al companiei.
Banii completează tabloul. Documentele de remunerare arată că remunerația directorului general a urcat în 2024 până la 36.607 lei brut lunar. Compania funcționează într-un regim de sprijin public, mine închise, obligații sociale și dependență locală. Partidul stă în CA, comunitatea rămâne captivă deciziilor politice, iar statul plătește nota de plată. Dacă STB arată sinecura locală, iar CFR arată sinecura de aparat, Complexul Energetic Valea Jiului arată forma brută a sistemului: PSD și PNL în acte, bani publici în spate, funcții plătite în vârf.
Aceste companii formează harta unei rețele care trăiește din bani publici și funcții controlate politic. La București, rețeaua intră în transport și termoficare. În transporturile centrale, se rotește prin minister, CFR, Metrorex și TAROM. În industrie, lasă active strategice în insolvență. În energie, pune direct PSD și PNL în CA-uri. Reforma începea să atingă exact aceste zone: sinecuriști, contracte, mandate, remunerații, rude, trasee de partid și companii ținute din banii statului.
Companiile profitabile folosite ca paravan
PSD a scos la înaintare companiile care dau bine la televizor: Hidroelectrica, Romgaz, Nuclearelectrica, Transgaz, Transelectrica și CEC Bank. Nume mari, profituri mari, încărcătură strategică, simboluri ușor de aruncat în discursul despre „averea statului”. În spatele lor rămâneau companiile cu pierderi, datorii, subvenții, mandate provizorii și CA-uri politizate, adică exact zona care hrănește aparatul de partid.
Hidroelectrica era scutul cel mai comod. Compania a raportat pentru 2024 un profit net de 4,121 miliarde lei, suficient pentru ca PSD să o transforme în simbol patriotic, deși Hidroelectrica este deja companie listată la bursă. Romgaz a închis anul cu profit net consolidat de 3,219 miliarde lei, Nuclearelectrica a raportat profit net de 1,708 miliarde lei, Transgaz a anunțat profit net consolidat de 391,42 milioane lei, Transelectrica a consemnat în raportul anual profit net de 586 milioane lei, iar CEC Bank a comunicat profit net de 687,9 milioane lei.
Aceste companii dădeau PSD acoperirea perfectă. Partidul le folosea pentru a ascunde restul sistemului: societăți ținute în viață cu transferuri publice, pierderi acoperite politic, conduceri provizorii, directori rotiți prin ministere și consilii de administrație unde carnetul de partid apare fie în documente, fie în traseul public al oamenilor. Hidroelectrica și Romgaz furnizau emoția națională. STB, Termoenergetica, CFR Călători, Metrorex, Romaero și Complexul Energetic Valea Jiului furnizau factura.
Manipularea a stat în amestecarea deliberată a celor două lumi. Pentru companiile profitabile, o listare minoritară poate aduce capital, transparență, evaluare publică și presiune de piață. Pentru companiile capturate politic, aceeași logică deschide registrele, contractele, remunerațiile, selecțiile întârziate, mandatele provizorii și aranjamentele administrative. De aici furia PSD: piața cere raportare, partidul preferă întunericul birocratic.
Informarea transmisă Guvernului la 15 aprilie 2026 privind cele 22 de întreprinderi publice din lista-pilot vorbea despre analiză diferențiată: restructurare, reorganizare, pre-listare, fuziune, redresare sau alte decizii în funcție de situația fiecărei companii. Raportul AMEPIP pe primul trimestru din 2026 consemna 11 întreprinderi publice cu recomandare fermă de pre-listare, transmise Comisiei Europene în legătură cu jalonul PNRR. În traducerea PSD, această procedură a devenit „vânzarea averii statului”.
Aici începe falsificarea politică. Listarea minoritară a fost amestecată intenționat cu privatizarea, reforma cu lichidarea, transparența cu trădarea. Un pachet minoritar la o companie profitabilă a fost prezentat ca pierdere a controlului național, deși statul putea păstra poziția majoritară. În același timp, companiile cu datorii, pierderi și sinecuri erau ascunse în spatele acelorași simboluri. Cetățeanului i se arăta Hidroelectrica. Nota de plată venea din altă parte.
Lista invocată public a fost lărgită cu nume sensibile: CN Aeroporturi București, Portul Constanța, Salrom, Loteria Română, Poșta Română, Imprimeria Națională, Romarm și Cuprumin. Fiecare nume activa o frică utilă: aeroporturi, port, sare, poștă, tiparnița statului, armament, resurse minerale. În mâna PSD, patrimoniul public a devenit material de propagandă pentru protejarea accesului politic la companii. Statul era invocat ca proprietar, partidul rămânea beneficiar.
Lista exploratorie prezentată de Oana Gheorghiu a fost explicată public ca etapă de analiză, iar presa a consemnat că ea includea posibile listări la bursă ale unor companii de stat. În aceeași zi, analiza publicată pe baza documentului guvernamental a indicat companii evaluate pentru listare, restructurare sau alte decizii de reorganizare. PSD a ales varianta simplă și toxică: orice deschidere spre bursă a fost împachetată politic drept „vânzare”.
Companiile profitabile au fost folosite ca blindaj pentru companiile cu probleme. Hidroelectrica, Romgaz, Nuclearelectrica, Transgaz, Transelectrica și CEC Bank au dat prestigiul. Rețeaua sinecurilor a primit protecția. În aceeași poză au fost forțate companii care produc profit și companii care consumă subvenții, companii deja listate și companii ținute în viață prin decizii politice, active strategice reale și ruine administrative apărate în numele patriotismului economic.
Romaero arată cel mai bine cinismul formulei. Statul controlează majoritar o companie strategică ajunsă în insolvență, cu datorii de sute de milioane de lei, administrator judiciar și administrator special. În discursul politic, asemenea companii apar ca patrimoniu amenințat. În bilanțuri, apar ca eșec public plătit ani la rând. PSD a folosit cuvântul „stat” pentru a apăra exact zona în care partidul a confundat proprietatea publică, funcția publică și clientela proprie.
Sub lozinca apărării patrimoniului, PSD apăra mecanismul de acces la bani, funcții și influență. Companiile profitabile erau afișul. Companiile cu pierderi erau miza reală a rețelei. Reforma risca să separe cele două categorii, să arate care societăți produc valoare și care societăți produc sinecuri. Pentru partid, această separare era periculoasă: odată rupt paravanul Hidroelectrica-Romgaz-Nuclearelectrica, în spate se vedeau datoriile, subvențiile, CA-urile politizate, remunerațiile și oamenii instalați în companiile statului.
Reforma care a speriat mafia sinecurilor
Reforma Bolojan-Gheorghiu a lovit sistemul în punctul lui sensibil: inventarul. Rețeaua putea suporta discursuri despre eficiență, promisiuni despre profesionalizare și comunicate despre guvernanță. Pericolul real a apărut când companiile au fost puse în liste, în rapoarte, în termene, în jaloane PNRR, în angajamente OCDE și în calendare de restructurare. Odată intrată în acest circuit, fabrica de sinecuri pierdea protecția haosului administrativ.
Pe 10 decembrie 2025, Guvernul a aprobat prin memorandum lista-pilot de 22 de întreprinderi publice pentru analiza CNR9. Acolo începea partea periculoasă pentru partid: statul nu mai vorbea generic despre companii, ci selecta cazuri, cerea evaluări, calcula datorii, pierderi, obligații bugetare, potențial de listare, restructurare, fuziune sau închidere. Rețeaua nu mai era o ceață convenabilă de ministere, primării, CA-uri, AGA-uri și mandate provizorii. Devenea dosar de lucru.
Pe 1 aprilie 2026, vicepremierul Oana Gheorghiu a legat public reforma de cele 22 de companii analizate pentru restructurare, închidere sau propunere de listare. Mesajul lovea direct în mecanismul demonstrat anterior: companiile care ani la rând au consumat bani publici, au acumulat datorii, au amânat selecții și au ținut oameni în funcții urmau să fie separate pe categorii. Unele puteau fi listate, altele restructurate, altele închise. Pentru o administrație corectă, aceasta era disciplină. Pentru partid, era confiscarea terenului de joc.
Pe 15 aprilie 2026, Raportul AMEPIP pe primul trimestru din 2026 a fixat arhitectura reformei: 22 de întreprinderi publice în pilotul CNR9, un grup de companii analizate prioritar și trei nume grele puse în centrul evaluării: CFR SA, ELCEN și Romaero. Alegerea acestor trei nume arată exact unde intra bisturiul. CFR SA însemna infrastructură feroviară, datorii, pierderi și aparat administrativ. ELCEN însemna energie urbană, sistem vital și dependență de decizia statului. Romaero însemna activ strategic, insolvență, datorii și ipocrizia discursului despre patrimoniu.
CFR SA, ELCEN și Romaero nu au fost scoase în față întâmplător. Ele concentrau exact tipul de companie în care partidul preferă controlul în locul curățeniei: importanță publică mare, complexitate tehnică, datorii, dependență de decizii guvernamentale, spațiu pentru directori, CA-uri, contracte, furnizori, reorganizări amânate și explicații patriotice la nevoie. Reforma le punea în aceeași logică rece: cifre, termene, răspundere, decizii. Pentru rețeaua PSD, asta însemna pierderea unui teritoriu administrativ, nu doar schimbarea unor indicatori.
AMEPIP consemna și reducerea provizoratelor la nivel central, de la 226 la 84 de administratori provizorii, adică o scădere de 62,8%. Cifra spune mai mult decât orice declarație. Provizoratul a fost una dintre găurile prin care partidele au ținut companiile în lesă: mandate temporare, prelungiri, selecții amânate, conduceri dependente de autoritatea tutelară. Când provizoratul scade, scade și spațiul de manevră al partidului. Când selecția devine reală, clientela începe să coste politic.
Zona locală rămânea mai greu de curățat. Același raport consemna 508 administratori provizorii la nivel local, cu date aflate încă în reconciliere cu ONRC și Ministerul Finanțelor. Acolo era una dintre fortărețele sistemului: companii ale primăriilor și consiliilor județene, transport, termoficare, servicii locale, bugete publice, hotărâri politice și selecții întârziate. Bucureștiul, cu STB și Termoenergetica, arătase deja cum funcționează mecanismul. Reforma amenința să coboare lupa și peste această zonă.
Pe 16 aprilie 2026, Oana Gheorghiu a prezentat public bilanțul: România avea peste 1.500 de companii de stat, multe cu pierderi istorice de aproximativ 14 miliarde lei. În portofoliul-pilot de 22 de companii, datele prezentate public indicau datorii bugetare istorice de aproximativ 4,2 miliarde lei și pierderi nete agregate de circa 1,12 miliarde lei. Aceste cifre au demontat diversiunea patriotică sub care PSD ascundea ani de administrare politică, datorii, pierderi și companii ținute artificial în viață din bani publici. În spatele formulei despre „averea statului” se aflau datorii, pierderi, companii blocate și ani de administrare politică.
Reforma mai avea un element toxic pentru rețeaua de partid: legătura cu PNRR și OCDE. Reforma companiilor de stat era prezentată ca angajament PNRR și cerință pentru aderarea la OCDE, iar raportul AMEPIP lega explicit pilotul de 22 de companii de ținta PNRR privind întreprinderile publice din energie și transporturi. Pentru PSD, problema devenea dublă: controlul politic era expus intern, iar întârzierea reformei putea produce cost extern. Clientela de partid intra în conflict direct cu banii europeni și cu dosarul de aderare la OCDE.
Aici se vede de ce reacția PSD a fost atât de agresivă. Reforma nu cerea doar economii. Cereа ordine într-un sistem construit tocmai pe dezordine. Cereа listă acolo unde partidul prefera confuzie, raport acolo unde prefera control informal, selecție acolo unde prefera numire, restructurare acolo unde prefera subvenție, listare minoritară acolo unde prefera companie închisă în propriul circuit administrativ. Pentru sinecurist, transparența este pericol profesional. Pentru partid, transparența este pierdere de putere.
Cele 22 de companii-pilot au fost prima fisură serioasă în zidul sistemului. Ele ofereau metoda care putea fi extinsă: inventar, diagnostic, categorie, decizie. După CFR SA, ELCEN și Romaero puteau urma alte companii cu datorii, pierderi, subvenții, mandate provizorii și conduceri politizate. Pentru PSD, riscul era ca fabrica de sinecuri să fie cartografiată bucată cu bucată.
Apărarea companiilor de stat devenise apărarea accesului politic la companiile de stat. Reforma atingea banii, funcțiile, contractele de mandat, provizoratele, autoritățile tutelare, CA-urile, AGA-urile și companiile invocate patriotic după ce fuseseră administrate prost ani la rând. Reacția PSD își arăta adevărata natură: conservarea unei rețele care trăiește din proprietate publică, dar funcționează ca patrimoniu de partid.
Scutul PSD: blocarea listărilor
PSD a trecut rapid de la propagandă la instrument legislativ. După ce reforma Bolojan-Gheorghiu a pus companiile de stat în inventar, în raportări, în jaloane și în calendar de restructurare, partidul a mutat apărarea rețelei în Senat. Așa a apărut L287/2026, „Propunere legislativă privind unele măsuri pentru protejarea intereselor naționale în activitatea economică”, proiectul prin care PSD a încercat să înghețe până la 31 decembrie 2027 orice operațiune de înstrăinare a acțiunilor deținute de stat.
Textul avea ambalaj patriotic și efect de blocaj. În forma discutată în Senat, proiectul prevedea interdicția, până la 31 decembrie 2027, privind vânzarea acțiunilor deținute de statul român la companii din domenii economice strategice. În forma relatată public din dezbaterea comisiilor, interdicția acoperea companii și societăți naționale, instituții de credit și orice altă societate unde statul avea calitatea de acționar, indiferent de cota de capital social deținută. Era o plasă legislativă aruncată peste întregul portofoliu sensibil al statului.
Calendarul arată viteza reacției. Pe 17 aprilie 2026, Sorin Grindeanu a anunțat că i-a cerut lui Daniel Zamfir să inițieze un proiect de lege pentru interzicerea, timp de doi ani, a vânzării de acțiuni la companiile de stat profitabile. Pe 20 aprilie 2026, proiectul era deja înregistrat la Senat, cu procedură de urgență solicitată și aprobată în aceeași zi. Reforma abia ieșise public din zona tehnică, iar PSD pregătise deja zidul parlamentar.
Lista inițiatorilor arată mobilizarea partidului. Pe fișa Senatului apar zeci de parlamentari PSD, iar printre ei se află Sorin Mihai Grindeanu și Mihai-Viorel Fifor. Nu era o inițiativă marginală, a unui senator izolat. Era o reacție de partid, semnată masiv, așezată procedural pe repede înainte și prezentată public ca apărare a companiilor profitabile. PSD nu apăra numai o poziție economică. Își apăra dreptul de a ține companiile statului în propriul circuit de putere.
Fifor deschisese linia de atac încă din 16 aprilie, când a prezentat posibila vânzare a unor companii profitabile de stat ca decizie gravă, cu impact asupra siguranței economice și energetice. Grindeanu a transformat mesajul în proiect legislativ. Zamfir l-a dus în Senat. PSD a făcut astfel pasul de la acuzația televizată la mecanismul de blocare: lege, comisii, raport, vot, termen-limită.
Proiectul avea și o ipocrizie tehnică. Interdicția nu acoperea acțiunile deținute de stat la companii care înregistrau pierderi pentru cinci ani consecutiv sau intrau în insolvență. Cu alte cuvinte, PSD ridica scutul cel mai tare exact în jurul companiilor profitabile sau valoroase, cele care puteau aduce transparență, capital, presiune de piață și expunere publică reală. Companiile ruinate puteau fi lăsate mai ușor la marginea legii. Companiile bune trebuiau păstrate sub cheia statului administrat politic.
Aici se vede banditismul legislativ al PSD, care Aici se vede banditismul legislativ al PSD a transformat listarea minoritară în „vânzare”, deși programul de guvernare prevedea expres „listarea la bursă a unor pachete minoritare, fără cedarea poziției majoritare a statului”. Diferența este uriașă. Listarea minoritară menține statul acționar majoritar, introduce investitori, raportări, evaluări și reguli de piață. „Vânzarea” folosită politic de PSD avea alt rol: să activeze frica, să închidă discuția și să transforme orice reformă într-o acuzație de trădare economică.
Guvernul prezentase pachetele minoritare ca metodă de capitalizare și transparentizare. Premierul arătase că statul urma să rămână acționar majoritar, iar controlul asupra deciziilor strategice urma să fie menținut integral. PSD a preferat formula scurtă, toxică și utilă politic: „vânzare”. Într-un singur cuvânt a băgat Hidroelectrica, Romgaz, CEC Bank, Portul Constanța, teama de pierdere națională și protecția unei rețele care trăiește din control administrativ.
Pe 28 aprilie 2026, Comisia economică a Senatului a dat raport favorabil proiectului privind interzicerea vânzării activelor statului, cu 8 voturi pentru, 3 împotrivă și o abținere. În comisii, Daniel Zamfir a susținut că PSD nu respinge listarea de principiu, dar contestă metoda și momentul. În realitate, proiectul bloca exact fereastra în care reforma trebuia să intre în companiile statului, în legătură cu PNRR, OCDE și calendarul de curățare a guvernanței corporative.
PSD intra în coliziune directă cu propria semnătură politică: partidul făcuse parte din coaliția care asumase programul de guvernare cu listări minoritare și păstrarea controlului statului, iar când reforma a ajuns la companiile concrete, aceeași măsură a fost reclamată ca pericol național. Aceeași măsură care în program era guvernanță corporativă a devenit, în discursul partidului, vânzare de țară. Aceeași listare minoritară care putea aduce transparență a devenit pretext pentru îngheț legislativ.
L287/2026 a fost scutul juridic al rețelei. Proiectul ocolea pierderile, datoriile, CA-urile politizate, provizoratele, sinecurile și captivitatea companiilor publice în aparatul de partid, muta discuția pe falsa alarmă a „vânzării” și bloca tocmai instrumentele care puteau expune sistemul. Sub titlul pompos despre „interese naționale”, PSD a introdus o frână politică pentru reformă. Sub discursul despre companiile profitabile, partidul a apărat arhitectura de control asupra întregului portofoliu.
Scopul real al legii era să țină închisă ușa către bursă, evaluare publică, investitori minoritari, presiune de piață și control real asupra companiilor statului. Piața cere raportări. Investitorii cer cifre. Bursa cere transparență. Listarea minoritară lasă urme, produce evaluări, obligă la disciplină și scoate companiile din zona în care partidul poate ascunde oameni, contracte, mandate și decizii. Pentru PSD, această deschidere era pericolul. Pentru rețeaua sinecurilor, L287 era zidul legislativ ridicat în fața reformei.
Moțiunea PSD-AUR-PACE: finalul politic al apărării rețelei
Moțiunea PSD-AUR-PACE a fost actul prin care rețeaua și-a transformat frica în vot parlamentar. După blocajul legislativ prin L287/2026, PSD a dus conflictul până la capăt: guvernul care atinsese companiile statului cu inventare, restructurări, listări minoritare, AMEPIP, PNRR și OCDE trebuia scos din joc.
Textul moțiunii a fost construit pe aceeași diversiune folosită în campania PSD împotriva reformei: „vânzare frauduloasă a averii statului”. În această formulă, partidul a înghesuit tot ce voia să ascundă: sinecurile, CA-urile politizate, provizoratele, subvențiile, datoriile, companiile ruinate și oamenii plantați ani la rând în aparatul economic al statului. Jaful administrativ a fost rebotezat patrimoniu național.
Moțiunea a fost depusă de PSD și AUR, cu sprijinul PACE, după ce reforma companiilor trecuse deja din zona declarațiilor în zona documentelor. Calendarul spune tot: lista de companii-pilot, raportarea AMEPIP, ofensiva PSD împotriva listărilor, L287/2026, apoi moțiunea. Succesiunea arată un partid care reacționează când proprietatea publică începe să fie scoasă din administrarea lui informală.
Pe 29 aprilie 2026, moțiunea a fost citită în plenul comun al Parlamentului. Pe 5 mai 2026, Parlamentul a adoptat-o cu 281 de voturi „pentru”, patru voturi împotrivă și trei voturi anulate. Pragul necesar era de 233 de voturi. Diferența arată amploarea frontului parlamentar ridicat în jurul căderii Guvernului Bolojan.
PSD a furnizat infrastructura politică a operațiunii. AUR a adus zgomotul populist de stadion și retorica despre țară „vândută”. PACE a completat frontul de demolare. Împreună, au transformat reforma companiilor de stat în cap de acuzare împotriva guvernului. În loc să explice de ce companiile publice trebuie să rămână cu pierderi, datorii, CA-uri politizate și mandate provizorii, au invocat „averea statului” și au cerut vot pentru dărâmarea Cabinetului.
Textul moțiunii acuza guvernul că pregătește o înstrăinare de active strategice, iar inițiatorii au susținut public că Executivul ar confunda „reforma cu vânzarea”. Aceasta a fost minciuna utilă. Reforma nu amenința România. Amenința dreptul PSD de a trata companiile statului ca rezervor de funcții, contracte, remunerații și influență.
Prin moțiune, PSD a reușit să mute dosarul companiilor de stat din zona verificării în zona isteriei parlamentare. Pierderile, datoriile, subvențiile și CA-urile politizate au fost îngropate sub lozinca falsă a apărării țării, averii, strategiei și patrimoniului. Hoții politici își păzeau dreptul la furat: funcții, indemnizații, mandate, bugete capturate și control asupra societăților publice..
Guvernul Bolojan a căzut în ziua în care rețeaua a primit votul de protecție. Moțiunea adoptată pe 5 mai 2026 a închis cercul politic început cu frica de listări și continuat cu L287/2026. Reforma intrase în companii prin inventar, criterii, rapoarte și termene. PSD, AUR și PACE au răspuns printr-un vot de demolare.
Moțiunea a închis operațiunea politică începută când reforma a intrat în companiile statului. PSD a folosit întâi frica de listări, apoi legea de blocaj, apoi votul de dărâmare a Guvernului. AUR și PACE au completat frontul parlamentar. Sub lozinca „averii statului”, Cabinetul Bolojan a fost scos din joc pentru că atinsese circuitul banilor, mandatelor, indemnizațiilor, CA-urilor și funcțiilor prin care PSD își ținea oamenii în societățile publice. În Parlament, hoții politici au îmbrăcat prada administrativă în steagul patrimoniului național.
Mafia PSD și prada administrativă
Rețeaua sinecurilor din companiile statului este una dintre marile infrastructuri de putere ale PSD. Nu se vede mereu în discursurile oficiale, dar apare în acte, în CA-uri, în AGA-uri, în mandate, în indemnizații, în subvenții, în datorii rostogolite și în companii ținute ani la rând sub control politic. Acolo, partidul și-a construit o economie paralelă de influență: profitul companiilor bune este revendicat politic, pierderea companiilor capturate este acoperită public, iar funcțiile rămân în circuitul oamenilor de partid.
Societățile publice au fost folosite ca rezervor de bani, funcții, contracte, protecție și voturi. Profitul companiilor bune a fost taxat politic, prin dividende, control asupra deciziilor, numiri și acces la investiții. Pierderile companiilor capturate au fost acoperite din bani publici. Datoriile au fost rostogolite, CA-urile politizate au fost prezentate ca administrare, iar reforma a fost denunțată ca atac împotriva statului.
PSD a creat, a menținut și a apărat această rețea pentru că din ea se hrănește. Companiile statului dau partidului mai mult decât funcții. Dau acces la bugete, informație, contracte, decizii de investiții, relații locale, control asupra serviciilor publice și capacitatea de a recompensa oameni fără să pară că îi plătește direct partidul. Sinecura este salariul politic mascat în contract de mandat. CA-ul este vitrina legală a capturii. AGA este mâna prin care partidul votează în numele statului.
Guvernul Bolojan a fost scos din joc și pentru că reforma a intrat în această zonă. Inventarul companiilor, reducerea provizoratelor, lista-pilot, presiunea AMEPIP, condițiile PNRR, calendarul OCDE și listările minoritare amenințau exact sistemul care trăiește din lipsă de transparență. O companie dusă spre bursă trebuie să raporteze. Un CA scos din provizorat trebuie selectat. O pierdere pusă în raport trebuie explicată. O datorie arătată public cere răspundere. Pentru PSD, toate acestea însemnau pierdere de control.
AUR și PACE au intrat în operațiune ca aliați de moment ai acestei apărări. Au strigat despre țară, suveranitate și avere publică, dar votul lor a servit aceeași rețea pe care PSD o păzea de reformă. Populismul lor a fost combustibilul perfect pentru mecanismul vechi al partidului-stat: PSD a adus rețeaua, AUR a adus isteria, PACE a adus completarea parlamentară, iar împreună au dărâmat guvernul care ajunsese prea aproape de companiile statului.
În spatele lozincii despre „averea statului” se afla averea politică a PSD: oameni în funcții, indemnizații lunare, mandate prelungite, CA-uri politizate, companii subvenționate, datorii acoperite și active strategice degradate sub administrații de partid. Hoții politici au cerut protejarea patrimoniului după ce au transformat o parte din el în sursă de sinecuri. Au vorbit despre stat ca proprietar, în timp ce apărau partidul ca beneficiar.
Reforma companiilor de stat a atins una dintre zonele în care PSD își păstrează puterea reală: societățile publice prin care partidul împarte bani, funcții, contracte, mandate și influență. Amenințată în acest teritoriu, PSD a reacționat ca o mafie administrativă: a trimis în Senat proiectul care bloca deschiderea companiilor către bursă, a transformat listarea minoritară în „vânzare” și a cerut Parlamentului să protejeze rețeaua de bani, funcții și mandate prin care partidul controla companiile statului.
Moțiunea nu a salvat averea statului. A salvat, temporar, accesul PSD la companiile statului. Acolo rămâne miezul dur al afacerii: profitul este revendicat de partid, pierderea este plătită de contribuabil, iar sinecura este apărată cu steagul în mână. Rețeaua nu este o anexă a puterii PSD. Este una dintre coloanele ei de rezistență.