Într-un acces de delir imperial acut, Donald Trump a lătrat din nou, ruginit, înspre lumea civilizată, după ce aliații din NATO au refuzat să intre în războiul lui Netanyahu și să cârpească militar haosul pe care moșul senil și impotent, păpușat de liderul israelian, l-a dezlănțuit în Ormuz.
Iată ce a deversat moșul pe țolul lui social numit Truth, atârnat lățos pe peretele Casei Albe ca o carpetă cu „Răpirea din Serai”:
„Fără SUA, NATO este un tigru de hârtie! Nu au vrut să se alăture luptei pentru a opri un Iran cu capacități nucleare. Acum, când acea luptă este câștigată militar, cu foarte puține riscuri pentru ei, se plâng de prețurile mari ale petrolului pe care sunt forțați să le plătească, dar nu vor să ajute la redeschiderea Strâmtorii Ormuz, o manevră militară simplă care este singurul motiv pentru prețurile ridicate ale petrolului. Le-ar fi atât de ușor să o facă, cu atât de puține riscuri. Lașilor, vom ține minte!”.
Asta a vrut, în fond, Trump: să transforme NATO în NATONYAHU, adică într-o alianță occidentală pusă să ducă în spate războiul lui Netanyahu.
Gravitatea acestei ieșiri iresponsabile sare din text încă din prima secundă. Un aventurier ajuns în fruntea celei mai puternice armate a lumii atacă public alianța care a stat decenii la baza securității occidentale și o șantajează cu nerușinare fiindcă n-a acceptat să se lase târâtă în războiul lui Netanyahu. Aici apare una dintre cele mai periculoase trăsături ale bătrânului măscărici de la Casa Albă: pentru el, NATO are valoarea unui instrument de forță pe care Washingtonul trebuie să-l poată folosi oricând împotriva cui dorește, iar când alianța refuză această logică, Trump trece imediat la amenințări. Pe scurt, omul ăsta calcă în picioare ideea de alianță, ideea de consultare, ideea de respect și ideea de răspundere comună. Se poartă față de NATO la fel ca Putin, ba chiar mai dur pentru că n-are cine să-i dea peste dinți.
Din toată salivăria asta toxică sare în ochi, înainte de orice, formula despre „un Iran cu capacități nucleare”. Numai un nebun cu acces la butonul nuclear sau un mitoman ajuns la vârful puterii mai poate pretinde astăzi că NATO a refuzat „să oprească un Iran cu capacități nucleare”, când chiar documentele oficiale americane arată că acea capacitate de îmbogățire a fost distrusă și că refacerea ei nu a mai fost reluată. Trump nu minte din impuls. Trump minte metodic, murdar și cu premeditare, fiindcă are nevoie de o sperietoare nucleară pentru a-și justifica agresiunea și pentru a-i înfiera pe cei care au refuzat să-i care lui Netanyahu războiul în spate. În gura lui, amenințarea atomică a devenit o cârpă murdară cu care încearcă să șteargă sângele de pe propriul său război.
În toată mizeria asta stă și vechea aroganță colonială a marilor puteri: ele pot avea arsenal nuclear, pot dicta, pot amenința, pot lovi, iar altora li se contestă până și dreptul de a exista în afara fricii. Așa a fost afișat public și dosarul lui Saddam Hussein, așa este fluturată și acum sperietoarea nucleară iraniană, transformată în pretext de bombardament. Trump calcă exact pe această urmă murdară, cu aceeași minte de aventurier izmenit care crede că lumea se împarte între cei care au voie să ucidă în numele securității globale inventate și cei care trebuie zdrobiți în numele ei.
Apoi vine cealaltă mizerie, aproape la fel de grea: felul în care își tratează aliații. În mintea lui Trump, aceștia apar ca niște salahori militari ai Americii, chemați la ordin să intre în dispozitivul unui război care nu le aparține, să patruleze mări incendiate de alții și să-și pună oamenii în pericol pentru delirul unui bătrân narcisiac și pentru ambițiile sângeroase ale lui Netanyahu. Când refuză, devin „lași”. Aici se vede raportarea lui reală la lume. Respectă doar obediența. Tolerează doar supunerea. Oricine ridică privirea din pământ și spune „până aici” intră imediat la categoria trădătorilor, a lașilor sau a dușmanilor.
Iar felul în care vorbește despre Strâmtoarea Ormuz ca despre „o manevră militară simplă” scoate la lumină același dispreț față de viețile altora. Pentru acest moș senil cu tichie nucleară, războiul încape într-o propoziție scurtă, într-o comandă, într-un ordin aruncat pe masă și executat de alții. „Foarte puține riscuri”, spune el din fotoliul lui, în timp ce altora le cere nave, militari, combustibil, bani și sânge. Aici se vede bestialitatea rece a personajului. Oamenii care pot muri într-o asemenea aventură nu au greutate morală în judecata lui. Intră la pierderi acceptabile, la costuri colaterale, la marfa stricată pe traseul unei ambiții imperiale.
De aici vine și felul în care privește statele. Pentru Trump, țările valorează mai puțin decât terenul pe care sunt așezate și decât subsolul pe care îl ascund. De aceea se uită la Cuba, la Groenlanda, la Venezuela, la Iran și la jumătate de planetă cu ochiul dezvoltatorului care măsoară loturi, rute și zăcăminte, nu al omului de stat care înțelege că acolo trăiesc popoare. A spus despre Cuba că ar avea „onoarea” de a o „lua”, că are un „teren bun”, că poate face ce vrea cu ea, iar despre Groenlanda a vorbit ca despre un teritoriu pe care Washingtonul ar avea un drept natural să pună mâna, de parcă popoarele și drepturile lor ar fi simple detalii administrative. Poporul dispare din ecuație, pentru el, iar suveranitatea altora îi stă în gât. Din această hazna mintală se naște și convingerea lui că alianțele există pentru a-i executa capriciile, iar lumea întreagă trebuie să se așeze frumos în jurul nevoilor lui de dominație.
De aceea ieșirea lui de pe Truth Social trebuie privită ca o radiografie a unei minți stricate de putere: un bătrân senil care se crede stăpânul planetei și își varsă fierea pe oricine nu-i execută ordinele. Este urletul unui golan cu izmene aurite de miliardar, păpușat de Netanyahu și tot mai folositor lui Putin, care a vrut să bage Occidentul în războiul altuia și care acum a ieșit la drumul mare să latre la lume fiindcă n-a obținut obediența pe care o socotea firească. Este, în același timp, dovada că la Casa Albă stă un măscărici atomic pentru care tratatele prețuiesc cât o hârtie igienică folosită, aliații prețuiesc cât obediența lor, iar lumea întreagă prețuiește mai puțin decât pământul pe care este așezată. Aici se vede pericolul real întruchipat de acest personaj ieșit din bezna minții democrației americane: senilitatea lui politică se întâlnește cu puterea militară, mitomania lui se întâlnește cu arsenalul nuclear, iar disprețul lui față de oameni se întâlnește cu o poftă de forță capabilă să arunce planeta într-o catastrofă. Rostite de un asemenea aventurier, insultele la adresa aliaților, minciunile de război și delirurile imperiale devin amenințări directe la adresa lumii întregi.