Donald Trump a anunțat luni, 23 martie, că amână cu cinci zile loviturile asupra infrastructurii energetice iraniene, după ce dăduse Teheranului un ultimatum de 48 de ore pentru redeschiderea Strâmtorii Ormuz. Pentru a-și justifica noua poziție, președintele american a susținut că iranienii l-au contactat, că vor un acord de pace și că între Washington și Teheran s-ar contura deja o înțelegere în 15 puncte, dintre care primele trei ar însemna, după propria lui formulare, renunțarea Iranului la arma nucleară.
Autoritățile iraniene au respins însă public această versiune și au prezentat declarațiile lui Trump drept o minciună folosită pentru manipularea piețelor și pentru mascarea impasului în care au ajuns Statele Unite și Israelul.
Anunțul acesta contează fiindcă arată locul în care Casa Albă a fost nevoită să coboare tonul, după ce ridicase confruntarea până la infrastructura vitală a Iranului. În numai câteva zile, amenințarea americană s-a lovit de patru realități pe care retorica nu le mai putea acoperi: spaima statelor din Golf după avertismentele iraniene privind apa și energia, reacția violentă a piețelor, dificultatea militară reală a unei redeschideri rapide a Ormuzului și faptul că Israelul nu are niciun interes să închidă repede războiul, câtă vreme obiectivele sale mai largi rămân în picioare. Cele cinci zile anunțate de Trump își găsesc explicația în această acumulare de presiuni, nu în decorul propagandistic al unui președinte care încearcă să pozeze, încă o dată, în mare pacificator.
Povestea despre pacea din capul lui Trump s-a clătinat chiar în clipa în care i s-au cerut detalii despre presupusa înțelegere. Individul care vorbea despre un acord în „15 puncte” nu a fost în stare să spună clar ce cuprinde el. A repetat, în esență, aceeași idee despre arma nucleară, pe care a redus-o, în fapt, la primele trei puncte ale pretinsului acord, și a lăsat restul în ceață. N-a prezentat un cadru, n-a numit clar interlocutorii, n-a oferit nimic care să poată fi verificat public drept început serios de acord. În schimb, Teheranul a negat categoric că ar exista asemenea negocieri și a admis doar existența unor inițiative și mesaje venite prin state terțe. Prin urmare, aici nu avem de-a face cu vreo victorie diplomatică, ci cu tatonări indirecte, în vreme ce războiul continuă și Israelul își vede voios mai departe de barbarie.
Cinci zile cumpărate cu minciuni
Trump a avut nevoie de o formulă care să justifice politic pasul înapoi. Nu putea ieși în fața presei și să spună că ultimatumul lui de 48 de ore s-a izbit de realitate, că amenințarea cu atacarea centralelor și a infrastructurii energetice iraniene ridicase un risc prea mare pentru toată regiunea și că Washingtonul avea nevoie de timp. În asemenea situații, el face ceea ce știe mai bine: mută atenția de la costul deciziei sale spre atotputernicia sa de legendă. Așa au apărut „conversațiile foarte bune și productive”, „punctele importante de acord” și povestea despre iranieni care l-ar fi căutat ca să ceară pace.
Faptul că această poveste a avut și o funcție economică s-a văzut imediat. După anunțul lui Trump, prețul petrolului a scăzut brusc, bursele și-au revenit, iar presiunea din piețe s-a redus. Casa Albă avea nevoie de o detensionare rapidă, iar Trump a oferit-o sub forma unei așa-zise „deschideri diplomatice”, dezmințite aproape imediat de Teheran. După această dezmințire, cotațiile petrolului au recuperat o parte din scădere, semn că piața a tratat povestea despre negocieri ca pe un respiro fragil, nu ca pe începutul unei păci reale. Fără tensiunea de pe piața petrolului, fără agitația din burse și fără riscul unui nou șoc energetic, retorica de duminică și de luni ar fi putut continua în aceeași cheie de ultimatum și amenințări la adresa infrastructurii energetice.
Și mai apăsător a fost semnalul politic venit din Golf. Când Iranul a amenințat că va lovi infrastructură energetică regională și facilități care alimentează baze americane, iar înainte de această nuanțare pomenise și instalațiile de desalinizare din întreaga zonă, avertismentul a atins exact nervul lăsat descoperit al monarhiilor din Golf. Într-o regiune în care apa potabilă depinde în mare măsură de desalinizare, o asemenea amenințare vorbește despre paralizia orașelor, despre spitale fără apă, despre economie sufocată și despre posibilitatea unei crize sociale pe scară largă. Reacția piețelor din Emirate și ajustările făcute de ADNOC Gas au arătat că pericolul a fost tratat ca fiind real. În aceste condiții, statele din Golf aveau toate motivele să ceară Washingtonului oprirea acestei escaladări, nu o nouă reprezentație de forță.
Ormuzul, locul în care forța nu-l ajută cu nimic pe gangsterul de la Casa Albă
În paralel, Washingtonul s-a lovit de adevărul militar al Ormuzului. Strâmtoarea poate fi amenințată repede, poate fi blocată prin mine și atacuri asupra traficului, dar redeschiderea ei prin forță este o operațiune grea, lentă și costisitoare. Iranul a transmis că un atac asupra coastelor sau insulelor sale ar putea duce la minarea întregului Golf, iar ecourile din presă au amintit cât de grea a fost chiar și în anii ’80 o campanie de deminare în regiune. Ultimatumul de 48 de ore se sprijinea, de fapt, pe o ficțiune politică: aceea că Washingtonul poate dicta prin simplă amenințare deschiderea unei rute maritime a cărei securizare presupune săptămâni sau luni de operațiuni, riscuri uriașe pentru nave și un cost global enorm.
Trump a ajuns astfel într-un punct în care orice variantă îl costa. Continuarea ultimatumului însemna o explozie regională cu efecte asupra energiei, apei și economiei globale. O pauză însemna recunoașterea, fie și mascată, a faptului că realitatea nu se supune ordinelor sale rostite la microfon. A ales să cumpere timp și să toarne peste această oprire temporară o poveste despre pace. Tocmai de aceea formula lui despre „pace” nu trebuie luată ca atare. Ea este, mai curând, haina diplomatică pusă peste o retragere tactică.
Asta nu înseamnă că atotputernicul Trump ar fi ajuns, dintr-odată, la concluzia că nu poate învinge Iranul în niciun sens al cuvântului. Datele publice nu arată o asemenea concluzie lucidă la Casa Albă. Arată însă foarte limpede că Washingtonul a înțeles cât de scump și de riscant ar fi să transforme Ormuzul într-o probă de forță dusă până la capăt. Iar orice ieșire negociată căutată acum cu disperare de Casa Albă seamănă, în aceste condiții, cu o încercare de a limita pagubele, nu cu vreo strategie victorioasă.
Netanyahu, lesa și jocul jandarmul bun / jandarmul nebun
Peste toate acestea se suprapune problema pe care Trump nu o poate controla pe deplin, câtă vreme el însuși este controlat și păpușat de ea: Israelul. Benjamin Netanyahu, cel care-l ține în lesă și-i ghidează mișcările din Golf, n-a întâmpinat cu entuziasm pauza americană. A spus că orice eventual acord trebuie să apere „interesele vitale” ale Israelului și a precizat, în același timp, că loviturile israeliene în Iran și în Liban continuă. La nivel public, formularea lui lasă impresia unei diferențe de ton între nevoia Washingtonului de a mai câștiga timp și interesul Israelului de a păstra războiul deschis până la atingerea unor obiective mult mai largi. În realitate, totul este bine controlat de cei doi bandiți internaționali, care joacă pe rând rolul jandarmului „bun” și al celui „nebun”.
Această distribuire a rolurilor nu a apărut acum. Cu numai câteva zile înainte, Netanyahu recunoștea că Trump îi ceruse să nu mai lovească infrastructura de gaze a Iranului după atacul asupra South Pars, chiar dacă oficiali israelieni confirmau, în același timp, coordonarea prealabilă cu Washingtonul. Tot atunci, Netanyahu a început să vorbească deschis despre o reașezare energetică a regiunii în folosul Israelului, cu petrol și gaze dirijate spre porturile israeliene de la Mediterană. Asta arată că, pentru Israel, războiul trece dincolo de confruntarea punctuală cu Iranul și intră într-un plan mai larg de reorganizare a raporturilor de putere din regiune.
La fel de grăitoare sunt și informațiile potrivit cărora Netanyahu a făcut presiuni directe asupra lui Trump, înainte de atacul inițial, pentru scenarii extreme, inclusiv eliminarea lui Khamenei și perspectiva unei schimbări de regim. Din acest tablou, Trump apare în siajul agendei lui Netanyahu, nu în postura unui lider care fixează singur direcția conflictului. Pauza anunțată de Casa Albă nu marchează o desprindere de Israel. Arată doar o ajustare temporară de ritm: Washingtonul încearcă să reducă efectele imediate ale escaladării, în timp ce Israelul își urmărește mai departe scopurile.
Între Voltaren și praful de pușcă
După acest amestec de ultimatumuri, retrageri și minciuni la nivel planetar, imaginea șefului blond al planetei este aceea a unui gangster senil prins între Voltaren și praful de pușcă. În fața lumii se umflă în pene ca mare comandant, dar în spatele acestei poze de carton se vede tot mai limpede bătrânul uzat, omul care ar fi trebuit trimis la pensie de câteva cincinale și care ajunge astăzi să țină în mâini război, petrol, piețe și destine de state. A simțit, pentru o clipă, costul real al escaladării și a căutat răgaz. Apoi a acoperit acest răgaz cu povestea despre pace, discuții și acord inventat în „15 puncte”, ca să lase impresia că tot el conduce partida.
Netanyahu, cealaltă panaramă barbară a lumii, un criminal de război care are pe conștiință peste sute de mii de victime, morți și răniți, și-a jucat, în paralel, propriul rol. A invocat „interesele vitale” ale Israelului, a lăsat ofensiva să curgă mai departe și a arătat că obiectivele sale trec mult dincolo de Strâmtoarea Ormuz. Așa se vede jocul lor în doi: unul îmbracă pentru o clipă haina jandarmului bun, celălalt rămâne jandarmul nebun, dezlănțuit. Diferența de ton le folosește amândurora. Trump mai câștigă timp și încearcă să mai liniștească panicile stârnite chiar de el. Netanyahu păstrează deschisă ofensiva și împinge conflictul spre țintele sale mai largi de dominație și extindere teritorială rapidă din Palestina, care i-a rămas mică, în Liban și mai departe.
Teheranul a respins public povestea negocierilor. Israelul lui Netanyahu și-a văzut de drum. Piețele au tresărit. Monarhiile din regiune au înțeles cât de aproape se află de un dezastru care le poate lovi direct în punctele vitale. Cele cinci zile cumpărate de Trump spun, în fond, un singur lucru: realitatea l-a izbit suficient de tare încât să-l facă să frâneze, chiar dacă doar pentru scurt timp. Dincolo de minciuna pusă în circulație la Washington, rămâne imaginea exactă a momentului: un rebut uman, ros de vârstă și vanitate, care abia își mai târăște pașii prin istorie, dar încă se crede îndreptățit să joace la ruletă pacea lumii.