La unsprezece zile de la atacul americano-israelian din 28 februarie, tabloul real al războiului din Orientul Mijlociu este mult mai grav și mult mai complex decât imaginea simplificată livrată de o mare parte a presei occidentale și românești.
Iranul este lovit dur, inclusiv în infrastructură civilă, suportă pierderi umane foarte mari și se află sub presiune militară constantă.
În același timp, datele care pot fi verificate din surse spaniole, franceze, regionale și instituționale arată că Teheranul nu este nicidecum „aproape terminat”, așa cum încearcă să inducă propaganda axei Washington-Tel Aviv, ci continuă să răspundă militar pe un front regional larg, de la Israel până în statele Golfului și până la granița sudică a NATO.
Ca element de actualitate, Agerpres relatează că, pe 9 martie, Departamentul de Stat al SUA a dispus evacuarea personalului neesențial și a membrilor de familie ai acestuia de la consulatul general american din Adana și suspendarea serviciilor consulare, semn că Washingtonul consideră deja sudul Turciei o zonă expusă direct riscurilor acestui război. Această informație este importantă tocmai fiindcă se leagă de incidentul militar cel mai sensibil al zilei: un nou proiectil balistic tras dinspre Iran a intrat în spațiul aerian turc și a fost interceptat de apărarea NATO.
Dincolo de zgomotul propagandistic, realitatea de teren poate fi rezumată astfel: atacurile americano-israeliene continuă la scară largă asupra Iranului, inclusiv asupra unor zone cu impact civil major; Iranul răspunde cu drone și rachete împotriva Israelului și a unor state din regiune percepute drept spații de operare, sprijin sau protecție pentru SUA și aliații lor; iar extinderea geografică a ostilităților a ajuns într-un punct în care o scânteie suplimentară poate transforma războiul regional într-o criză directă pentru Alianța Nord-Atlantică.
Situația la zi: Iranul este lovit dur, dar nu este în colaps
Sursele independente și instituționale disponibile astăzi descriu un Iran aflat sub bombardamente intense, cu pierderi civile masive și cu perturbări serioase în marile centre urbane, inclusiv în zona Teheranului. El País scrie că războiul a intrat în a zecea zi „fără orizont diplomatic sau militar” și notează că bilanțul civil din Iran a trecut de 1.255 de morți și 12.000 de răniți, potrivit viceministrului iranian al sănătății, citat de Al Jazeera. În același material, cotidianul spaniol constată că, după euforia inițială din Israel și SUA, pe măsură ce zilele trec crește anxietatea strategică și se înmulțesc apelurile la dezescaladare, semn că lovitura inițială nu a produs efectul de paralizie rapidă pe care îl sugerau primele narațiuni occidentale.
La nivel instituțional, ONU avertizează că această spirală de bombardamente produce victime civile în creștere, distrugeri de infrastructură esențială și deplasări de populație. Experții ONU pentru drepturile omului au denunțat atacurile asupra civililor și au cerut încetarea imediată a ostilităților, iar secretarul general al ONU a avertizat, prin purtătorul său de cuvânt, inclusiv asupra consecințelor de mediu ale loviturilor asupra instalațiilor petroliere și asupra riscului pentru apa potabilă, aer și hrană în întreaga regiune.
Pe dimensiunea nucleară, unul dintre cele mai importante puncte de verificare rămâne lipsa, până acum, a unui dezastru radiologic confirmat. În notificarea publicată pe 8 martie privind loviturile asupra instalației nucleare de la Natanz, sistemul de raportare al IAEA consemnează că nu a fost raportată nicio creștere a nivelurilor de radiație în afara amplasamentului. Asta nu înseamnă că riscul a dispărut, ci că până la această oră nu există confirmarea scenariilor alarmiste care au circulat în spațiul mediatic.
Noul ayatollah și mesajul războiului: Iranul a închis rapid succesiunea, SUA și Israelul au răspuns prin presiune și amenințări
Una dintre cele mai importante evoluții ale ultimelor zile, aproape imposibil de ignorat într-o analiză serioasă a conflictului, este alegerea și instalarea noului lider suprem al Iranului. După uciderea lui Ali Khamenei în primele lovituri americano-israeliene, sistemul de putere de la Teheran a acționat rapid pentru a împiedica apariția unui vid de comandă. Potrivit Al Jazeera, Mojtaba Khamenei, fiul liderului ucis, a fost ales noul lider suprem, iar conducerea politică, armata și Gardienii Revoluției și-au declarat prompt loialitatea față de el. Mesajul transmis spre exterior a fost limpede: regimul iranian a fost lovit violent, dar nu a cedat și nu s-a dezintegrat.
Alegerea lui Mojtaba Khamenei are și o încărcătură simbolică majoră. El País o descrie ca pe o sfidare directă la adresa Statelor Unite și a Israelului, iar Al Jazeera subliniază că noul lider preia puterea în cea mai gravă criză din istoria Republicii Islamice. Mai multe relatări arată că selecția sa a fost susținută de nucleul dur al puterii iraniene, în special de Gardienii Revoluției și de establishmentul politico-religios, ceea ce indică o alegere de continuitate dură, nu o deschidere spre compromis.
Reacția publică a adversarilor Iranului confirmă că această succesiune nu a deschis nicio fereastră diplomatică. Donald Trump a spus că decizia privind încheierea războiului va fi luată „împreună” cu Benjamin Netanyahu, iar Al Jazeera relatează că liderul de la Casa Albă a calificat numirea noului ayatollah drept „o mare greșeală”. În paralel, presa spaniolă a consemnat amenințările sale privind „capitularea totală”, iar Israelul a continuat bombardamentele asupra Iranului imediat după instalarea noului lider, semnalând că schimbarea de la vârful puterii iraniene nu modifică țintele de război ale Washingtonului și Tel Avivului.
Dacă Iranul ar fi fost cu adevărat în pragul prăbușirii, succesiunea la vârful statului ar fi fost haotică, contestată sau imposibilă. Faptul că ea a fost închisă rapid, sub protecția aparatului politico-militar, arată mai degrabă o repliere dură și o militarizare suplimentară a regimului decât colapsul său. Asta nu înseamnă că Teheranul nu este vulnerabil. Înseamnă însă că una dintre tezele centrale ale propagandei de război americano-israeliene, aceea a unui Iran aproape terminat, nu este confirmată de una dintre cele mai importante evoluții politice produse chiar în inima sistemului iranian.
Riposta militară a Iranului: regională, repetată și suficient de puternică pentru a produce cost strategic
Nucleul propagandei pro-război din ultimele zile a fost ideea că Iranul ar fi fost redus la un actor aproape inert, incapabil să mai lovească serios. Sursele spaniole, franceze și regionale consultate contrazic această teză. El País arată limpede că Iranul și-a intensificat atacurile asupra Israelului și Golfului, cu lovituri asupra Bahrainului, alerte și tensiuni în Qatar și Arabia Saudită, plus un nou incident major în Turcia. Materialul notează că Bahrainul a fost lovit de un atac iranian cu drone care a rănit 32 de persoane și a provocat un incendiu la cea mai mare rafinărie de petrol a țării, iar Israelul a fost ținta a până la cinci valuri de proiectile într-o singură zi.
Aceeași imagine apare și în fluxul RTVE, care consemnează confirmarea de către NATO a interceptării unui nou proiectil cu direcția Turcia și subliniază că este al doilea incident de acest tip pe teritoriul turc de la începutul ofensivei. Faptul că apărarea NATO a trebuit să intervină de două ori în mai puțin de o săptămână pentru a proteja spațiul aerian al unui stat membru arată două lucruri în același timp: că Iranul continuă să dețină o capacitate reală de lovire la distanță și că războiul a ajuns deja la marginea infrastructurii de securitate a Alianței.
În Turcia, Ministerul Apărării a spus, potrivit EFE, că proiectilul balistic lansat din Iran a intrat în spațiul aerian turc și a fost neutralizat de sisteme antiaeriene și antirachetă ale NATO amplasate în Mediterana orientală, iar fragmente din el au căzut în provincia Gaziantep. EFE adaugă că acesta este al doilea asemenea caz după incidentul de săptămâna trecută, când un alt proiectil a fost interceptat deasupra provinciei Hatay, la circa 65 de kilometri de baza aeriană de la Incirlik, în zona Adana. Al Jazeera confirmă, la rândul său, că Ankara a atribuit proiectilul Iranului și că interceptarea s-a făcut deasupra districtului Sahinbey, fără victime sau pagube raportate.
Iranul a negat că ar fi lansat rachete spre Turcia. Această negare există și trebuie menționată. Totuși, ea nu schimbă faptul material confirmat de Turcia, de NATO și de mai multe surse europene: un nou proiectil venit dinspre Iran a ajuns în spațiul aerian al unui stat NATO și a fost interceptat de apărarea Alianței. Într-un război în care fiecare actor lucrează și pe frontul percepțiilor, acesta este genul de fapt brut care contează mai mult decât declarațiile de propagandă.
Episodul Turcia și tentativa de atragere a NATO: pericolul este real, intenția rămâne de demonstrat
Unul dintre cele mai sensibile capitole ale acestui război este posibilitatea extinderii lui spre NATO. Incidentul din sudul Turciei este, fără îndoială, o dovadă că frontul a ajuns la ușa Alianței. RTVE amintește că, încă după primul incident, Washingtonul s-a grăbit să spună că situația nu este suficientă pentru activarea articolului 5. Tocmai această reacție rapidă arată cât de exploziv este dosarul: o rachetă ajunsă într-un stat NATO ridică imediat problema consultărilor și a riscului de escaladare.
De aici înainte, interpretarea trebuie formulată atent. Ceea ce se poate afirma concret este că apropierea periculoasă de NATO este reală și repetată. Se poate argumenta, legitim, că asemenea episoade pot servi obiectivului politic al lărgirii conflictului și al atragerii de noi actori. Ce nu este încă demonstrat public, pe baza surselor disponibile, este dacă proiectilul care a intrat în spațiul aerian turc a fost rezultatul unei decizii deliberate de extindere, al unei traiectorii scăpate de sub control, al unei devieri operaționale sau al altui tip de incident.
Franța a condamnat „cu cea mai mare fermitate” noul tir de rachetă către Turcia și a spus că state din regiune au fost „antrenate în conflict împotriva voinței lor”, în timp ce Macron a insistat că Franța „nu participă la un conflict în curs”, deși a anunțat desfășurarea unei prezențe navale importante pentru protejarea cetățenilor, a aliaților și a securității maritime. Aceste două mesaje puse împreună spun mult: marile puteri europene încearcă oficial să evite intrarea directă în război, dar își repoziționează deja activele într-un teatru care se lărgește.
Pentru România și pentru întreaga Europă, episodul din Turcia trebuie citit exact în această cheie. Fie că a fost test, avertisment, eroare sau calcul de presiune, rezultatul strategic este același: Alianța este trasă tot mai adânc într-un conflict pe care, formal, nu îl conduce, dar pe care este deja obligată să îl gestioneze defensiv. Din acest punct de vedere, teza că există o dinamică de atragere a NATO în război nu mai aparține zonei speculative pure. Ceea ce rămâne deschisă este întrebarea cine beneficiază cel mai mult de transformarea acestei crize într-o confruntare euro-atlantică extinsă. Sigur, cu excepția Israelului, care rămâne primul și cel mai mare beneficiar al atragerii oricărui aliat în conflict, fiind și actorul cel mai interesat de războiul pe care tot el l-a declanșat, după ce a reușit să-l convingă și pe Donald Trump, ”unsul” lui Dumnezeu pe pământ, cum îi place să se prezinte.
Franța, Spania și fisurile din frontul occidental
Un alt element care merită urmărit este felul în care state europene majore încearcă să se delimiteze, măcar parțial, de logica de război impusă de Washington și Tel Aviv. Macron a declarat de la bordul portavionului Charles-de-Gaulle că Franța nu participă la conflict, chiar dacă operează în acest cadru, și a prezentat desfășurarea forțelor franceze drept una defensivă, legată de protecția cetățenilor, a aliaților și a securității maritime. În același timp, însă, Le Monde notează că Parisul consolidează o prezență navală considerabilă, iar acest lucru arată că inclusiv puterile care nu vor să fie parte directă în război se pregătesc pentru consecințele lui.
Spania, prin vocea presei sale publice și a principalelor cotidiene, a păstrat în ultimele zile una dintre cele mai puțin aliniate perspective din Occident. RTVE și El País descriu conflictul ca pe un război deschis declanșat de atacul americano-israelian din 28 februarie și urmăresc mult mai atent decât presa anglo-americană efectele civile, energetice și regionale ale ripostei iraniene și ale bombardamentelor asupra Iranului. Acesta este și motivul pentru care filtrul spaniol s-a dovedit în aceste zile mai util decât filtrul anglo-american.
Unde suntem, de fapt
La această oră, faptele verificabile arată un război care se lărgește, nu unul care se închide. Iranul este sub presiune militară severă și plătește un preț uman uriaș. Totuși, același Iran continuă să lovească regional, să forțeze interceptări NATO, să afecteze infrastructură energetică, să mențină spațiile aeriene sub alertă și să împiedice instalarea narațiunii unei victorii rapide. A susține că regimul de la Teheran este „aproape terminat” ține, deocamdată, mai mult de operațiunea de percepție a axei SUA-Israel și de propaganda ei de război decât de bilanțul rece al evenimentelor.
Pentru Europa, semnalul cel mai grav al zilei nu vine doar din bombardamentele asupra Iranului sau din incendiile din rafinăriile Golfului, ci din faptul că două proiectile atribuite Iranului au ajuns în mai puțin de o săptămână în ecuația de apărare a NATO. În clipa în care proiectilele acestui război intră în spațiul aerian al Turciei, iar Washingtonul își retrage personalul din Adana, conflictul încetează să mai fie o simplă criză regională. Devine o confruntare care apasă direct pe frontiera strategică, politică și militară a NATO.
About The Author
