America lui Donald Trump a devenit azi mai periculoasă decât Rusia lui Vladimir Putin, pentru că vorbim despre cea mai puternică mașinărie militară, financiară și tehnologică a planetei ajunsă sub comanda unui om pe care psihiatri și psihologi americani l-au diagnosticat public, așa cum am arătat deja, cu narcisism malign, paranoia și sadism, peste care alți specialiști au suprapus semne compatibile cu degradarea cognitivă și chiar cu demența frontotemporală.
Stabilitatea lumii a ajuns astfel să depindă de capriciile unui nebun aflat la vârful celei mai mari puteri militare a planetei, un om înconjurat de lingușitori și fanatici care îi hrănesc zilnic delirul de grandoare, până la punctul în care se vede deopotrivă împăratul lumii, cu grandoarea imperială a unui Cezar, exhibiționismul devastator al unui Nero și paranoia unui Stalin. Din nefericire pentru omenire, acumularea acestor reflexe îl face să semene tot mai mult cu un Hitler ajuns la comanda unei superputeri nucleare. Când un asemenea om ajunge din nou la Casa Albă, pericolul capătă forța statului pe care începe să-l remodeleze după propria boală.
Trump n-a revenit singur. S-a întors cu un batalion de executanți dresați pentru obediență absolută, de care avea nevoie ca să remodeleze instituțiile după propria boală și să transforme delirul liderului într-o maladie politică răspândită de la Casa Albă în tot aparatul federal. Este acea nebunie contagioasă pe care istoria a mai văzut-o în jurul lui Stalin, Hitler și Ceaușescu, când delirul unui singur om a ajuns să infecteze întregul aparat de stat. Din acest batalion au făcut parte loialiști, aventurieri, propagandiști, demagogi, fanatici religioși, executanți politici și demolatori de instituții, plantați metodic în locurile din care se comandă forța Americii: Casa Albă, Pentagonul, Justiția, FBI, CIA, Homeland Security, Trezoreria, diplomația și aparatul de propagandă publică.
În mâinile lor, puterea federală începe să semene tot mai puțin cu un stat guvernat de lege și tot mai mult cu o curte personală ridicată în jurul impulsurilor, obsesiilor și răzbunărilor unui lider dezechilibrat. Transformarea asta nu a început în ianuarie 2025 și nici în ziua învestirii. Ea a început în clipa în care hoardele lui Trump au luat cu asalt Capitoliul. Atunci s-a văzut, în stare brută, materia umană din care urma să fie turnat regimul: oameni abrutizați politic, analfabeți funcțional, conspiraționiști, profitori, șmecheri și fanatici scoși din subteranele resentimentului american și aruncați asupra inimii instituționale a republicii.
Pe 6 ianuarie 2021, această magmă de ură, prostie și fanatism a năvălit peste Congres. În anii care au urmat, ea s-a organizat, s-a legitimat electoral, a fost spălată mediatic și s-a așezat, în 2024, peste Casa Albă și peste aparatul federal.
În spatele acestei capturi interne a stat și ajutorul venit din exterior. Ancheta Mueller a stabilit că Rusia a intervenit „în mod amplu și sistematic” în alegerile americane din 2016, iar raportul Comisiei pentru Informații a Senatului a arătat că operațiunea a făcut parte din campania de „măsuri active” ordonată de Vladimir Putin.
Noi am arătat deja, pe site-ul nostru, cum lucrează această mașinărie: prin rețele sociale, infrastructuri de date, propagandă, interfețe politice și personaje legate de aparatul rusesc de influență și spionaj. Așa trebuie citită ascensiunea lui Trump, pe terenul unei Americi degradate din interior și manipulate din exterior.
Liderul care a beneficiat de o operațiune rusă de influență documentată oficial conduce acum Statele Unite într-o direcție care slăbește NATO, apasă asupra Ucrainei și fracturează alianța occidentală, exact când Kremlinul are nevoie de o Americă haotică și ostilă Europei.
Faptul că o parte din America simte deja natura acestui pericol se vede și în stradă. Pe 28 martie 2026, peste 3.200 de manifestații „No Kings” au fost organizate în toate cele 50 de state împotriva derivei autoritare a administrației Trump, a războiului din Iran și a campaniei de deportări.
Când milioane de oameni ies în stradă împotriva președintelui în numele democrației, semnalul este limpede: o parte a Americii vede deja că puterea a trecut pragul unei administrații autoritare și intră în logica unui regim de captură.
Pentru a înțelege cum a fost posibil ca statul care poza în patria democrației să alunece, în numai câteva luni, spre o uriașă gubernie trumpistă cu reflexe staliniste, trebuie radiografiată rețeaua de executanți care i-a ocupat instituțiile în numele lui Donald Trump.
În America de astăzi, puterea lucrează prin cultul liderului suprem, prin obediență personală, prin epurări și prin folosirea aparatului coercitiv împotriva propriilor locuitori. ICE a fost aruncată în teren ca instrument de vânătoare internă, deportările au fost accelerate prin invocarea Legii privind inamicii străini din 1798, o lege americană de timp de război folosită de Casa Albă pentru expulzări rapide, iar mii de proteste „No Kings” au izbucnit în toate cele 50 de state împotriva derivei autoritare. În același timp, amenințările asupra Groenlandei au devenit politică publică, iar războiul cu Iranul arată cât de repede poate aluneca spre agresiune externă o administrație deja dezlănțuită în interior.
Cheia întregii cangrene stă în oamenii lui Trump, așezați fiecare într-un punct de comandă al statului ca să-l scoată din matca democratică și să-l pună în slujba voinței unui singur om.
Casa Albă, Congresul și începutul ocupației
Capturarea unui stat începe prin ocuparea centrului de comandă și a mecanismului politic care îl protejează. Trump controlează astăzi ambele pârghii: Casa Albă și Congresul republican, care îi oferă acoperire și slăbesc controlul asupra președintelui și a administrației sale.
La Washington, asta înseamnă un președinte întors la putere cu vicepreședintele său, J.D. Vance, așezat în inima executivului, o Cameră a Reprezentanților condusă de Mike Johnson și un Senat în care liderul majorității, John Thune, încearcă să țină împreună o mașinărie republicană tot mai subordonată voinței lui Trump. Ceea ce se vede deja este funcția politică a acestui dispozitiv: Casa Albă dă linia, iar Congresul republican o apără, chiar și atunci când costul este paralizarea instituțiilor sau adâncirea haosului. Mike Johnson a aruncat în aer compromisul negociat în Senat pentru redeschiderea celei mai mari părți a Homeland Security, iar Trump a cerut public republicanilor să lege finanțarea departamentului de impunerea unei noi legi electorale menite să-i avantajeze partidul. Așa începe ocupația: cu un executiv care ordonă și cu un legislativ care nu mai controlează puterea, ci o escortează.
În acest comandament politic, J.D. Vance joacă rolul locotenentului ideologic. Vicepreședintele lui Trump a ajuns să conteste public chiar și dreptul judecătorilor de a controla puterea executivă, într-un moment în care instanțele blocau accesul DOGE la sistemele Trezoreriei, iar ieșirea lui a fost citită pe scară largă ca semn că noua putere nu mai privește controlul judecătoresc ca pe o garanție democratică, ci ca pe o piedică de înlăturat. La rândul lui, Mike Johnson întruchipează perfect scutul parlamentar al trumpismului: omul care a ajutat tentativa juridică de anulare a alegerilor din 2020 a ajuns să conducă Camera Reprezentanților și să folosească această poziție pentru a bloca inclusiv compromisuri negociate în propriul partid, atunci când ele ieșeau din linia impusă de Trump.
Înainte să ocupe restul statului, Trump și-a consolidat centrul de comandă și scutul politic din jurul lui. De aici pleacă ofensiva asupra instituțiilor de forță, administrației, justiției și spațiului public.
Instituțiile de forță și statul transformat în armă personală
Urmează instituțiile prin care un regim își impune dominația: frontiera, ancheta penală, supravegherea, secretul de stat și războiul. Homeland Security, ICE, Pentagonul, FBI, CIA și vârful comunității de informații formează mecanismul prin care puterea hotărăște cine poate fi vânat, expulzat, urmărit, redus la tăcere sau lovit. Când aceste pârghii ajung la discreția unui președinte bolnav psihic și a unei cete de loialiști fanatici, statul își schimbă natura. Nu mai apără legea. Execută voința liderului. În America lui Trump, exact aici se vede cel mai clar cum boala unui om coboară în instituții și începe să producă frică, represiune și violență cu acoperire federală.
Pete Hegseth – armata sub fanatismul religios
Unul dintre cei mai periculoși generali ai lui Trump este Pete Hegseth, omul pus șef peste cea mai mare armată a lumii ca să curețe instituția de profesioniștii incomozi, să îngenuncheze limitele legale și să toarne în lanțul de comandă un creștinism naționalist agresiv, compatibil cu războiul sfânt și cu obediența ideologică, ostil neutralității constituționale a unei armate republicane.
Hegseth a început prin a decapita chiar zona care există pentru a-i spune puterii când ordinul ei intră în conflict cu legea: i-a dat afară pe principalii juriști militari, spunând că nu erau potriviți să ofere recomandări atunci când se dau „ordine legale”, formulă care anunță limpede ce fel de Pentagon vrea: unul în care avocații militari să acopere ordinul și să amuțească legea.
Apoi a trecut la disciplinarea informației: un judecător federal a blocat politica Pentagonului care îi permitea să trateze jurnaliștii drept riscuri de securitate și să le retragă acreditările printr-o putere discreționară descrisă în instanță ca bază pentru restricții de opinie, iar după hotărâre departamentul a mers mai departe cu noi limitări de acces și cu escortarea presei prin clădire.
Peste această demolare a frânelor instituționale, Hegseth a ridicat și un aparat de fanatizare religioasă în chiar inima Pentagonului. La slujba lunară organizată săptămâna trecută în sediul Departamentului Apărării, în plin război cu Iranul, s-a rugat ca „fiecare glonț să-și găsească ținta” și pentru „violență copleșitoare” împotriva celor care „nu merită milă”, în numele lui Isus Hristos, în timp ce foști oficiali militari, capelani și juriști avertizează că această campanie de prozelitism rupe neutralitatea religioasă a armatei, marginalizează personalul care nu se regăsește în această linie și transformă forța militară a Statelor Unite într-un vehicul de dominație ideologică.
Același om a tratat și secretul militar cu o iresponsabilitate care, într-o administrație normală, i-ar fi spulberat cariera: a trimis detalii despre atacurile americane asupra houthi într-un grup Signal în care se aflau inclusiv soția, fratele și avocatul său personal. Trump a pus astfel șef peste armata americană un fanatic religios și un inconștient periculos, adică exact combinația de exaltare, obediență și iresponsabilitate de care are nevoie un lider care își pregătește statul pentru răzbunări interne și aventuri externe.
Kash Patel – epurare și răzbunare
Înainte să ajungă director, Patel ceruse închiderea sediului central al FBI, desprinderea componentei de informații din Birou și epurarea angajaților care refuză agenda lui Trump, după ce transformase deja teoria statului paralel și fantasmele despre conspirația internă în material de agitație politică. Sub Patel, acuzația centrală este aceea de represalii politice și deprofesionalizare a Biroului: foști agenți au deschis procese după ce au fost concediați pentru rolul lor în anchetele privind tentativa lui Trump de a răsturna rezultatul alegerilor din 2020, iar valul de concedieri și reatriburi a subțiat exact zona de securitate națională, inclusiv prin îndepărtarea unor agenți cu expertiză pe Iran și pe amenințări externe, într-un moment de tensiune militară maximă.
Avertismentul fostului șef al contraspionajului de la Departamentul Justiției, David Laufman, rezumă exact pericolul: FBI riscă să fie transformat într-o unealtă politică de anchetă aflată la dispoziția Casei Albe.
Tulsi Gabbard – politizarea informațiilor
La vârful comunității de informații, Trump a pus-o pe Tulsi Gabbard ca director al serviciilor naționale de informații), adică peste coordonarea celor 18 agenții care strâng și prelucrează cele mai sensibile secrete ale statului american, deși ajungea acolo cu puțină experiență în domeniu și cu un trecut care provocase deja suspiciuni serioase în jurul pozițiilor ei despre Rusia, Assad și Edward Snowden.
Sub Gabbard, biroul care ar trebui să privească spre amenințările externe a fost direcționat spre obsesiile electorale ale lui Trump: ea însăși a recunoscut că a fost prezentă, la cererea președintelui, la descinderea FBI din Fulton County, iar prezența șefei informațiilor naționale la o acțiune internă legată de minciunile despre alegerile din 2020 a produs șoc și cereri urgente de explicații în Congres.
Tot sub comanda ei, oameni din aparatul său au ridicat aparate de vot și copii de date din Puerto Rico în căutarea unei presupuse ingerințe venezuelene care nu a produs nicio dovadă clară, iar operațiunea a fost citită ca semn că resursele comunității de informații sunt deturnate de la amenințările reale spre reciclarea conspirațiilor care hrănesc mitologia trumpistă despre frauda electorală.
Gabbard a creat apoi și grupul numit „Grupul de Inițiative al Directoarei”, o structură prezentată drept leac împotriva politizării și închisă după critici severe, acuzații de partizanat, erori grave și temerea că biroul ei devenise o platformă de operațiuni politice mascate în reformă instituțională.
În martie 2026, evaluarea anuală a amenințărilor prezentată sub conducerea ei a omis pentru prima dată din 2017 referirile la ingerințele străine în alegerile americane, iar senatori din ambele partide au atacat felul în care resursele comunității de informații au fost mutate dinspre amenințările externe spre războaiele politice ale Casei Albe.
John Ratcliffe – CIA în slujba liderului suprem
La CIA, Trump l-a pus pe John Ratcliffe, un loialist de partid cu istoric de politizare a informației, ridicat peste principala agenție de spionaj a Americii după ce, în primul mandat, fusese acuzat că a scos în jocul politic informații rusești neverificate despre democrați și că a folosit secretele statului în folosul liderului.
În martie 2026, în plin război cu Iranul, Ratcliffe a susținut în Senat că Iranul reprezenta o amenințare imediată, în timp ce legislatori și membri ai comunității de informații contestau felul în care evaluările serviciilor erau folosite pentru a susține linia politică a Casei Albe.
Tom Homan – vânătoarea internă
La Homeland Security și în jurul ICE, figura de teren a regimului este Tom Homan, omul Casei Albe pentru frontieră și deportări, pus să transforme imigrația într-un teatru permanent de forță și frică.
Sub Homan, Minnesota a devenit laboratorul cel mai brutal al acestei politici: până la sfârșitul lui ianuarie, administrația trimisese acolo aproximativ 3.000 de agenți de imigrație înarmați, mult peste nivelul obișnuit de circa 150, iar operațiunea a provocat proteste masive, reprimări violente și o criză politică națională.
În timpul acestei ofensive, agenți federali transformați în asasinii regimului au împușcat mortal doi cetățeni americani în Minneapolis, iar judecători federali i-au mustrat pe oficialii administrației după ce ICE a fost acuzată că a sfidat zeci de ordine judecătorești de eliberare a unor persoane reținute pe nedrept.
Homan a anunțat apoi că operațiunea este „unificată” sub ICE, pe fondul conflictelor dintre agenții și al criticilor tot mai dure privind tactica folosită, semn că aparatul deportărilor era dus mai departe chiar și când începea să se fractureze din interior.
În martie 2026, același Homan a susținut și folosirea agenților ICE în aeroporturi în timpul blocajului bugetar de la Homeland Security și a lăsat deschisă posibilitatea ca ei să rămână acolo și după reluarea plăților pentru personalul TSA, extinzând astfel prezența aparatului de imigrație în încă un spațiu al vieții civile americane.
Prin coada de topor Homan, trumpismul a dat aparatului de imigrație forma lui cea mai recognoscibilă: o mașină de vânătoare internă care ocupă orașe, terorizează comunități, sfidează instanțe și își caută tot mai multe locuri din care să controleze, să sperie și să lovească.
Nervul administrativ și digital al statului
În aparatul care decide cine rămâne în administrația federală, cine pleacă, pe unde se duc banii publici și cine primește acces la sistemele guvernului, Trump i-a așezat pe Elon Musk, Russell Vought și Scott Bessent. Fiecare a primit o zonă de comandă din care administrația putea fi epurată, bugetul putea fi forțat politic, iar sistemele sensibile ale statului puteau fi deschise rețelei prezidențiale.
Elon Musk – cu mâna în burta statului
La Oficiul pentru Managementul Personalului, oamenii lui Musk au primit acces la EHRI, dosarul electronic oficial al personalului federal, iar funcționari de carieră au fost scoși din sistemele agenției. Asta a deschis unei rețele venite din afara administrației accesul la datele despre carierele, beneficiile și traseele profesionale ale milioane de angajați federali.
Tot prin această agenție s-a declanșat și presiunea în masă asupra funcționarilor federali. Programul de plecări voluntare a fost trimis tuturor angajaților federali, iar apoi sute de mii de oameni au fost somați să explice, în cinci puncte scurte și în puțin peste 48 de ore, ce au făcut în săptămâna precedentă, sub amenințarea demisiei. Trump a apărat public practica, iar Casa Albă a trimis apoi loialiști suplimentari la Oficiul pentru Managementul Personalului pentru a consolida controlul politic asupra agenției.
Musk a coborât și mai jos. DOGE a folosit modelul Llama 2 al Meta pentru a sorta răspunsurile funcționarilor, iar în cel puțin o agenție au apărut informații că instrumente de inteligență artificială căutau și formulări considerate ostile lui Trump sau lui Musk. În aprilie 2025 oameni din rețeaua DOGE lucrau simultan în mai multe agenții, iar în noiembrie 2025 foștii membri ai structurii rămăseseră deja în administrație, mutați în alte birouri și în alte poziții de influență. Urma lăsată de Musk a fost infiltrarea de durată în interiorul statului federal.
Russell Vought – controlul banului public
La Biroul pentru Management și Buget, Trump l-a readus pe Russell Vought, unul dintre autorii „Project 2025” și unul dintre doctrinarii extinderii autorității prezidențiale.
Vought susține deschis că președintele poate bloca bani deja aprobați de Congres. Teoria a fost pusă imediat la lucru: în ianuarie 2025, Biroul pentru Management și Buget a lansat ordinul de înghețare pe scară largă a granturilor și împrumuturilor federale, cu efecte asupra educației, locuințelor și sănătății, înainte ca administrația să fie obligată de instanțe să retragă formal ordinul. Miza reală era mutarea controlului asupra banului public din mâna Congresului în mâna președintelui.
Apoi a mers la Biroul pentru Protecția Financiară a Consumatorilor, unde le-a spus angajaților să oprească aproape toată activitatea, a închis sediul și a suspendat investigațiile, litigiile și supravegherea. Lovitura a paralizat una dintre puținele instituții create să-i apere pe americani de abuzurile marilor companii financiare.
Scott Bessent – Trezoreria deschisă rețelei
La Trezorerie, Scott Bessent a deschis rețelei lui Musk una dintre cele mai sensibile zone ale statului: un apropiat al DOGE a primit acces „doar pentru citire” la sistemul federal de plăți, prin care trec rambursări fiscale, beneficii sociale și alte transferuri publice esențiale. Bessent a avut și un rol direct în paralizarea Biroului pentru Protecția Financiară a Consumatorilor, după ce a ordonat oprirea aproape completă a activității încă din prima zi a conducerii interimare.
Pe 26 martie 2026, Trezoreria a anunțat că semnătura lui Donald Trump va apărea pe viitoarele bancnote americane, alături de cea a lui Bessent, în premieră pentru un președinte în exercițiu. Gestul a arătat până unde ajunsese personalizarea puterii: omul pus să administreze finanțele republicii a acceptat ca unul dintre simbolurile centrale ale statului american să poarte semnul personal al liderului.
Cu Musk, Vought și Bessent, Trump a lovit în trei piese fără de care administrația federală nu funcționează: personalul, bugetul și sistemul plăților publice. Rezultatul a fost același peste tot: epurare, intimidare și capturarea aparatului administrativ de către loialitatea personală.
Justiția și controlul judecătoresc
În justiție, trumpismul a urmărit control total, răzbunare pentru „prigonirea” penală a ayatollahului evanghelist și acoperire pentru infracțiunile, inclusiv asasinatele publice, comise de mercenarii noii puteri. Ținta a fost limpede: o justiție care validează ordinul politic, protejează ilegalitățile administrației și îi pedepsește pe adversarii liderului.
Pam Bondi și Emil Bove – justiția pusă sub comandă politică
La Departamentul Justiției, Pam Bondi și Emil Bove au fost puși să curețe instituția de oamenii care îl anchetaseră pe Trump și să-i schimbe funcția. Bondi a transmis din prima zi că juriștii care nu susțin pozițiile administrației pot fi concediați, iar epurările au lovit inclusiv echipa procurorului special Jack Smith. Frica a devenit metodă de conducere internă, iar până și grupul creat pentru dosarele de terorism legate de atacul Hamas din 7 octombrie 2023 a fost golit de procurori și agenți.
Bove a dus mai departe aceeași linie. La sfârșitul lui ianuarie 2025, a cerut numele procurorilor implicați în dosarele din 6 ianuarie și ale agenților FBI care lucraseră la aceleași anchete. În februarie, a ordonat închiderea dosarului de corupție al lui Eric Adams, iar în iunie un denunțător a susținut că el și-a presat oamenii să ignore hotărârile instanței și să continue deportările, semn că ordinul judecătoresc era tratat ca obstacol politic, nu ca limită legală.
Ed Martin – procurorul revanșei din Washington
La Washington, Ed Martin, numit de Trump procuror federal interimar pentru Districtul Columbia, a dus aceeași răzbunare în dosarele legate de ocuparea Capitoliului: a deschis revizuiri interne, a curățat biroul de procurorii care lucraseră la aceste cauze, iar Denise Cheung a demisionat după ce a refuzat o anchetă și o înghețare de active fără probe suficiente. Mai târziu, o investigație a arătat că procurorii din dosarele de la 6 ianuarie ajunseseră ținte pentru foști inculpați. Departamentul Justiției nu mai apăra legea împotriva revanșei politice. Îi deschisese drumul.
Alina Habba – procuratura din anturaj
În New Jersey, Trump a pus-o procuror federal interimar pe Alina Habba, una dintre avocatele lui personale. Numirea ei a rupt criteriul profesional încă din punctul de plecare, iar folosirea funcției a arătat imediat ce se urmărea: după conflictul de la Delaney Hall, a anunțat arestarea primarului Ras Baraka, apoi a retras acuzația, în timp ce a mers mai departe cu dosarul împotriva congresmenei LaMonica McIver. Baraka a dat-o în judecată, iar instanța a decis ulterior că Habba a servit ilegal în funcție. Procuratura federală ajunsese, astfel, un prelungitor al anturajului prezidențial.
Justiția de imigrație – instanțe pentru deportare
În justiția de imigrație, administrația a lucrat la vedere pentru a transforma instanțele în verigi ale mașinii de deportare. A concediat aproape 90 de judecători de imigrație considerați prea permisivi, a schimbat regulile de recrutare și a orientat sistemul spre o logică de execuție și de aliniere politică.
Consecința s-a văzut imediat. În Minnesota, judecătoarea Nancy Brasel a obligat ICE să asigure acces rapid la avocat, după ce oamenii erau ridicați și mutați atât de repede încât apărarea devenea aproape imposibilă. La scară națională, judecători federali au hotărât de peste 4.400 de ori că ICE a ținut oameni ilegal în detenție, iar după uciderea lui Renée Good și Alex Pretti, Minnesota a dat în judecată Departamentul Justiției și Departamentul pentru Securitate Internă pentru că au refuzat să predea probele necesare anchetei statului. Din această zonă se vede limpede ce voia trumpismul de la lege: deportare grăbită, drept la apărare tăiat și protecție juridică pentru aparatul de forță.
Războiul cu avocații
Ofensiva nu s-a oprit la procurori și judecători. Administrația a mers și împotriva firmelor de avocatură care apărau cauze detestate de Casa Albă sau care îi avuseseră printre colaboratori pe unii dintre cei implicați în anchetele care l-au vizat pe Trump. Prin ordine executive, a încercat să le suspende autorizațiile de securitate, să le blocheze accesul în clădiri federale și să lovească în contractele publice ale clienților lor. Patru judecători federali au blocat măsurile, iar alte nouă firme mari au preferat să încheie înțelegeri cu administrația și au promis aproape un miliard de dolari în muncă juridică gratuită pentru cauze susținute de Trump. Rezultatul este limpede: procurorii incomozi sunt epurați, procuraturile sunt date pe mâna loialiștilor, instanțele de imigrație sunt curățate pentru deportare, iar avocații care pot contesta abuzul sunt intimidați. Justiția este redusă astfel la o singură funcție: să valideze ordinul politic, să apere ilegalitățile administrației și să pedepsească adversarii.
Spațiul informațional și simbolic
După frontieră, procuratură, instanțe și administrație, urmează terenul pe care un regim încearcă să controleze imaginea puterii, libertatea presei și simbolurile confiscate în folosul comandantului suprem. Aici, trumpismul a restrâns accesul presei incomode, a favorizat canalele prietene, a împins una dintre marile tribune americane spre autocenzură patronală, a lovit în presa publică externă și a ridicat chiar în interiorul Casei Albe un birou religios condus de o șarlatană din anturajul spiritual al președintelui.
Karoline Leavitt – accesul ca armă
Karoline Leavitt, purtătoarea de cuvânt a Casei Albe, face parte din aparatul care a transformat accesul la președinte într-un instrument de control politic asupra presei. În februarie 2025, administrația a restrâns accesul Associated Press la evenimentele prezidențiale după ce agenția a refuzat să preia denumirea impusă de Trump pentru Golful Mexic, iar în aprilie un judecător federal a decis că guvernul nu poate sancționa o redacție pentru conținutul publicat și a ordonat restabilirea accesului.
Casa Albă a mers mai departe și în aprilie 2025 a schimbat regulile pentru grupul restrâns de jurnaliști care îl însoțesc pe președinte, limitând accesul agențiilor de presă care livrează informație în timp real pentru mii de redacții din Statele Unite și din lume. În același timp, administrația a susținut în instanță că președintele are libertatea de a decide cine intră și cine rămâne afară.
Aici se vede cenzura practicată de noua putere: accesul la informație devine armă politică, iar independența presei poate fi pedepsită prin izolare și excludere.
Jeff Bezos – restrângerea opiniilor
La The Washington Post, schimbarea a venit din interior, prin voința patronului. În februarie 2025, Jeff Bezos, proprietarul publicației, a anunțat că secțiunea de opinii va fi dedicată apărării „libertăților personale” și „pieței libere” și că opiniile contrare acestor două axe vor fi lăsate „altora”. Decizia a dus la plecarea editorului de opinii David Shipley și a marcat renunțarea explicită la vechea formulă de pluralism larg a paginii editoriale.
În martie 2025, Ruth Marcus a demisionat după ce managementul a refuzat să publice o coloană critică la adresa noii linii impuse de Bezos, iar mai târziu a plecat și Eugene Robinson. Restrângerea plajei opiniilor admise s-a transformat astfel în eliminarea unor voci consacrate.
Vocea Americii – ofensiva asupra informației externe
Asaltul asupra spațiului informațional a ajuns și la instituțiile media prin care Statele Unite comunică în exterior. În martie 2025, agenția care supraveghează Voice of America a rupt contractele cu Associated Press, Reuters și AFP și le-a cerut jurnaliștilor să nu mai folosească materialele marilor agenții de presă.
Apoi a urmat lovitura mai mare. După tăieri de fonduri și suspendări masive, un judecător federal a ordonat în martie 2026 reluarea completă a operațiunilor Voice of America, după ce administrația o adusese practic la blocaj. În aceeași perioadă, jurnaliști ai postului au dat în judecată administrația și au acuzat explicit că ceea ce a rămas din instituție este tras spre propagandă favorabilă Casei Albe.
Lovitura n-a ocolit nici Radio Europa Liberă. La 27 februarie 2026, corporația a anunțat că serviciile din România și Bulgaria se închid de la 31 martie 2026, invocând dificultăți bugetare persistente și faptul că US Agency for Global Media nu a semnat noul acord de finanțare pentru anul fiscal în curs, deși Congresul aprobase fonduri. În noiembrie 2025 se închisese deja și serviciul maghiar. Retragerea slăbește astfel infrastructura media prin care Statele Unite proiectau jurnalism independent în Europa Centrală și de Est.
Paula White – șarlatana care sfințește delirul
La 7 februarie 2025, Trump a readus-o oficial pe șarlatana Paula White-Cain la Casa Albă cu statut de angajată specială a guvernului și consilier superior al noului Birou pentru Credință al Casei Albe. I s-a dat astfel un rol oficial în aparatul prezidențial pentru relația cu lumea religioasă și pentru sacralizarea politică a administrației Trump.
Profilul ei spune totul despre natura acestei alegeri. Paula White este televanghelistă a teologiei prosperității, adică a acelei escrocherii religioase care promite binecuvântare, succes și favor divin în schimbul supunerii și al banilor.
În 2025, a cerut o mie de dolari pentru „șapte binecuvântări supranaturale”, după ce în trecut ceruse și așa-numite „semințe ale învierii” la preț fix.
„Este cineva căruia Dumnezeu îi spune chiar acum să apese pe butonul de donație, după ce își micșorează ecranul. Și, când o va face, să dăruiască 1.144 de dolari”, a spus ea. „Nu cer des ceva atât de precis, dar Dumnezeu mi-a poruncit asta și vreau să auziți bine. Nu este pentru toată lumea, ci pentru cineva anume. Când dăruiți acei 1.144 de dolari, pe temeiul versetului Ioan 11:44, eu cred în puterea învierii.”
Iat-o mai jos, pe escroaca Paula White în plin proces de exorcizare publică:
Chiar și în lumea conservatoare americană, ea a fost descrisă de ani de zile drept „șarlatană”, „eretică” și „propovăduitoare mincinoasă”.
Noi am dezvăluit deja, pe site-ul nostru, cum acești escroci evangheliști le prezintă militarilor americani, în ședințe oficiale de pregătire pentru luptă, războiul împotriva Iranului drept parte a „planului divin” și cum Trump apare, în aceeași narațiune, drept „unsul” lui Isus, chemat să aprindă Armaghedonul. În paralel, Pete Hegseth a transformat Pentagonul într-o tribună de exaltare religioasă, cu servicii evanghelice lunare și rugăciuni pentru „violență copleșitoare” împotriva celor „care nu merită milă”. Atmosfera asta de război sfânt are nevoie de un aparat de consacrare, iar Paula White este unul dintre oamenii care îl furnizează.
De aceea, Paula White trebuie văzută ca parte din mecanismul general al regimului. Hegseth îmbracă violența statului în limbaj religios, Trump își acoperă propriul delir de mărire cu aceeași aură, iar Paula White extinde consacrarea asupra întregii curți prezidențiale și o prezintă drept mandat ceresc. Acolo stă pericolul real al acestei escroace religioase instalate la Casa Albă: ajută la transformarea nebuniei lui Trump într-o liturghie de stat.
Politica externă și diplomația scoasă din instituții și mutată în familie, afaceri și clientelă
În politica externă, Trump a slăbit instituțiile și a mutat dosarele grele în mâna rudelor, a prietenilor și a donatorilor. În ianuarie 2025, aproximativ 160 de angajați ai Consiliului Național de Securitate au fost trimiși acasă în numele alinierii la agenda președintelui. În iulie 2025, Departamentul de Stat a concediat peste 1.300 de angajați în reorganizarea cerută de administrație. Pe terenul lăsat astfel mai gol, Trump a adus în prim-plan oameni aleși pentru proximitatea personală, pentru legăturile de familie sau pentru banii turnați în rețeaua lui politică.
Steve Witkoff este exemplul cel mai clar. Magnat imobiliar și prieten vechi al lui Trump, fără carieră diplomatică și fără experiență guvernamentală înainte de 2025, el a fost folosit ca emisar de încredere pentru dosare care priveau simultan Orientul Mijlociu, Ucraina și Rusia. La 2 decembrie 2025, Witkoff a intrat la Kremlin alături de Jared Kushner și a purtat discuții cu Vladimir Putin despre războiul din Ucraina. Când un dosar de război de asemenea calibru este scos din mâna diplomației profesioniste și pus în cea a unui apropiat personal al președintelui, politica externă încetează să mai fie treaba instituțiilor și începe să semene cu administrația unei curți.
Charles Kushner, tatăl lui Jared, a fost trimis ambasador în Franța și Monaco după ce Trump îl grațiase în 2020. Departamentul de Justiție îi descria încă din 2004 faptele în termeni devastatori: evaziune fiscală, represalii împotriva unui martor federal și declarații false către autoritatea electorală. Asta înseamnă că Trump a trimis la Paris, într-un post diplomatic major, un fost pușcăriaș pe care îl salvase prin grațiere și care îi era, în același timp, cuscru. În paralel, fiul acestui om apărea la Kremlin și în dosare de securitate globală. Imaginea este suficient de clară: la Paris merge tatăl condamnat și grațiat, iar la negocierile de război și pace apare fiul. Diplomația americană este mutată astfel în familie.
Massad Boulos arată aceeași logică. El este tatăl lui Michael Boulos, soțul lui Tiffany Trump și a fost numit de Donald Trump consilier principal pentru afaceri arabe și din Orientul Mijlociu în decembrie 2024. La 1 aprilie 2025, Departamentul de Stat i-a mai dat și dosarul african. Dosarele arabe, Orientul Mijlociu și o parte importantă din Africa au ajuns astfel în mâna unui om adus din anturajul familial al președintelui, nu dintr-o carieră diplomatică trecută prin instituții și răspundere profesională.
Warren Stephens completează tabloul clientelei politice răsplătite cu posturi diplomatice. Trump l-a trimis ambasador la Londra după ce, în 2024, Stephens contribuise cu 2 milioane de dolari la un comitet de acțiune politică favorabil lui Trump. Senatul i-a confirmat numirea în aprilie 2025, iar ambasada americană a anunțat instalarea lui la Londra în mai. Asta arată din nou aceeași practică: unul dintre cele mai prestigioase posturi diplomatice americane ajunge să funcționeze și ca formă de răsplată pentru banii turnați în mecanismul politic al liderului.
Nici Melania Trump nu poate fi scoasă din acest tablou. La 2 martie 2026, ea a prezidat o reuniune a Consiliului de Securitate al ONU, în premieră pentru soția în exercițiu a unui lider de stat, chiar în contextul în care Statele Unite se alăturaseră atacurilor asupra Iranului. Noi am arătat deja, pe site-ul nostru, ce înseamnă această punere în scenă: unul dintre forurile centrale ale lumii a fost folosit ca decor pentru voința de familie a lui Trump și pentru teatralizarea unei puteri care se joacă deopotrivă cu ONU și cu războiul.
Trump și umbra lui Hitler
Noi am dezvăluit deja că mai mulți psihiatri și psihologi americani îl descriu pe Donald Trump prin formula de „narcisism malign”, același diagnostic conceptual pe care Erich Fromm l-a legat de Adolf Hitler și de alți tirani ai secolului trecut. De aici pornește și comparația serioasă dintre cei doi: dintr-o grilă psihologică și politică deja folosită pentru a descrie lideri dominați de grandomanie, destructivitate, paranoia, crime în masă și foame de putere fără limite.
Paralela se vede mai întâi în limbaj. Trump a vorbit despre imigranți ca despre oameni care „otrăvesc sângele țării”, a numit adversarii politici „paraziți” și a lăsat să circule inclusiv un clip cu referire la un „reich unificat”. Aceste formule au fost comparate de istorici și de presa americană cu vocabularul prin care Hitler și nazismul au dezumanizat populații întregi și au pregătit politic violența împotriva lor. Când un lider vorbește despre „sângele” națiunii, despre „paraziți” și despre purificare, el nu mai face simplă propagandă electorală. El pregătește moral ideea că anumite grupuri trebuie scoase din corpul politic.
Asemănarea merge și spre momentul prin care fiecare și-a deschis drumul spre controlul statului. Hitler a folosit incendiul Reichstagului pentru a crea panică, a invoca urgența și a zdrobi libertățile constituționale ale Republicii de la Weimar. Trump a pregătit ani la rând minciuna despre alegerile „furate”, iar aceasta a culminat cu atacul asupra Capitoliului din 6 ianuarie 2021, punctul din care a început ofensiva lui asupra instituțiilor. Generalul Mark Milley a spus atunci că se teme de un „moment Reichstag”, adică de folosirea crizei pentru a justifica o tentativă de păstrare a puterii peste lege.
Apoi vine obsesia pentru obediență totală. Trump a spus că are nevoie de „genul de generali pe care îi avea Hitler”, adică de oameni loiali persoanei conducătorului, nu Constituției și nu legii. Aici comparația cu Hitler încetează să mai fie doar una de limbaj și devine una de structură a puterii. Liderul cere un aparat care să nu-l corecteze, să nu-i reziste și să nu-i amintească limitele. Tocmai de aceea textul nostru despre America sub teroare arată o succesiune atât de clară: întâi Casa Albă și Congresul, apoi instituțiile de forță, apoi justiția, administrația, presa și diplomația. Toate sunt chemate să funcționeze în logica loialității personale.
Diferența istorică este uriașă și nu trebuie ștearsă. Hitler a condus Germania până la totalitarism genocidar deplin și la Holocaust. Trump conduce o Americă care mai păstrează încă forme constituționale, instanțe care îl mai opresc și o parte a societății care îi rezistă. Dar tocmai această diferență face pericolul actual și mai insidios. Hitler a distrus lumea dintr-un stat care se radicalizase până la dictatură totală. Trump încearcă să facă același tip de devastare din interiorul unei superputeri care încă poartă costumele republicii și care are la dispoziție o forță militară, financiară, tehnologică și simbolică incomparabil mai mare. Iar noi am arătat deja cum acest om își caută și o consacrare religioasă pentru război, inclusiv în discursul despre Iran și în cercul de șarlatani religioși care îi sfințesc impulsurile.
Trump, un nebun la comanda lumii
Statele Unite au ajuns sub comanda unui om cu reflexe patologice grave, în jurul căruia s-a strâns o rețea de loialiști, fanatici religioși, procurori obedienți, demolatori de instituții și negustori de influență, așezați metodic în punctele din care se comandă forța statului. Menținerea unui asemenea om la cârma celei mai mari puteri militare, financiare și tehnologice a lumii ridică amenințarea la o scară istorică.
Pentru cetățenii Statelor Unite, asta înseamnă că aparatul federal poate fi folosit tot mai des ca instrument de constrângere internă. Deportarea devine spectacol de forță, justiția poate fi curățată de profesioniștii incomozi și transformată în unealtă de răzbunare, presa este filtrată prin acces și sancționată când nu se conformează, iar frica administrativă intră în instituții ca metodă de comandă. Într-un asemenea sistem, drepturile ajung la discreția puterii. Cetățeanul rămâne în fața unui aparat care poate decide de la o zi la alta pe cine apără și pe cine strivește.
Pentru ordinea constituțională americană, riscul este și mai adânc. Casa Albă tratează legea ca unealtă, Congresul republican funcționează ca scut, părți din aparatul judiciar sunt curățate, intimidate sau ocolite, iar administrația este golită de profesioniști și repopulată cu executanți. Degradarea se așază astfel în însăși fibra republicii. Instituțiile rămân în picioare, însă sunt obligate să lucreze pentru voința unui singur om.
Pentru restul lumii, amenințarea urcă și mai mult. Donald Trump conduce țara care are portavioane pe oceane, baze militare pe mai multe continente, sancțiuni capabile să zguduie economii întregi, servicii de informații cu acoperire planetară și o capacitate de intervenție care poate schimba în câteva ore soarta unei crize locale. Când o asemenea putere ajunge la dispoziția unui lider impulsiv, narcisic, răzbunător, fanatizat religios și înconjurat de oameni care îi transformă obsesiile în ordine de stat, fiecare conflict devine mai inflamabil, fiecare ranchiună poate căpăta consecințe strategice, iar fiecare delir al conducătorului poate coborî, prin instituțiile capturate, în realitatea lumii.
De aceea Trump este, în anumite privințe, un pericol mai mare decât Putin. Liderul de la Kremlin lucrează rece, metodic, din interiorul unui aparat represiv deja sudat și previzibil în cruzimea lui. Trump aduce alt tip de primejdie: mai mult haos, mai multă instabilitate, mai multă nevoie de spectacol, mai multă vulnerabilitate la lingușire și o disponibilitate mult mai mare de a confunda impulsul personal cu voința istorică. În jurul lui s-a strâns și o curte de fanatici care îi dă consacrare religioasă, îi justifică excesele și îi prezintă brutalitatea drept misiune providențială. Din această combinație iese un risc rar întâlnit la scara unei superputeri: autoritarism, patologie și fanatism religios concentrate în același centru de comandă.
Asta este amenințarea pentru omenire. America se află sub comanda unui om bolnav psihic, protejat de o rețea de executanți care îi transformă resentimentele în politică publică, răzbunările în acțiune de stat și delirul în amenințare globală. Câtă vreme un asemenea om rămâne la cârma celei mai mari armate a lumii, ordinea internațională trăiește sub riscul permanent ca impulsul unui singur om să devină destinul violent al altor popoare.