Al Treilea Război Mondial, prin tastatură — Frontul din palmă: când tasta devine trăgaci! (Partea I)

Al treilea război mondial nu se mai poartă pe hărți, ci pe ecrane: rețele, boți, contracte, algoritmi. Această anchetă în două părți reconstituie, cu documente și cronologii, cum banii devin mesaj, iar mesajul devine „autoritate occidentală” pentru narațiuni fabricate la Moscova — de la Londra și Kiev până la ecourile americane.

Partea I documentează mecanismul probat în Marea Britanie, la Old Bailey: Nathan Gill, fost membru al Parlamentului European, pledează vinovat la opt capete de acuzare pentru luare de mită. Dosarul corelează mesaje WhatsApp, calendare și apariții publice într-o secvență verificabilă — instrucțiune, apariție publică, plată — destinată să legitimeze rețeaua 112/NewsOne/ZIK. Nucleul operativ: Oleh Voloșîn (desemnat de Trezoreria SUA „pion FSB”), cu extensie către Konstantin Kilimnik (ofițer GRU).

După părerea mea, asistăm la preambulul celui de-al treilea război mondial: nu pe hărți cu frontiere, ci pe un front purtat în palmă — digital. Rusia desfășoară o agresiune hibridă, calibrată pentru rețele sociale, inteligență artificială, infrastructuri de date și media-proxy, cu țintă clară: schimbarea arhitecturii puterii în marile democrații occidentale, prin capturarea agendei publice, fracturarea instituțiilor și răsturnarea majorităților electorale. În momente-cheie — inclusiv în Statele Unite — această încercare a reușit. Suntem, foarte probabil, abia la început.

În acest cadru, recunoașterea vinovăției în fața instanței de la Old Bailey[17] de către Nathan Gill — fost europarlamentar UKIP/Brexit Party (Țara Galilor), ulterior lider Reform UK Wales și apropiat politic al lui Nigel Farage[7] — deschide o fereastră rarisimă în mecanism. Oleh Voloșîn[6], politician ucrainean desemnat de Trezoreria SUA drept „pion FSB” și participant la operațiuni de influență, cumpără vocea lui Nathan Gill. Urmele duc mai departe către Konstantin Kilimnik[5] — ofițer al serviciilor de informații ruse (așa cum este identificat în raportul final al Comisiei pentru Informații a Senatului SUA), evaluat de FBI ca având legături cu serviciile ruse, iar într-un memorandum oficial al echipei Mueller din 2018 este consemnat că Rick Gates l-a descris drept „fost ofițer GRU”.

Iar Brexitul — pe care numeroase analize l-au considerat un câștig strategic pentru Kremlin, în logica divide et impera aplicată coeziunii UE — oferă contextul în care asemenea “voci” au avut valoare operațională. România 2024 completează tabloul: aici vedem cum algoritmul devine armă, iar vizibilitatea — teren de luptă, până la fracturarea încrederii electorale. Cazul britanic, laboratorul românesc și urmele americane nu sunt episoade disparate, ci zale ale aceluiași lanț. Vom arăta mai jos, cu documente, cum se leagă aceste piese.

Ziua de la Old Bailey

Vineri, 26 septembrie 2025, la Curtea Penală Centrală a Angliei și Țării Galilor (Old Bailey)[17], Nathan Gill, 52 de ani, fost membru al Parlamentului European (UKIP/Brexit Party) și fost lider Reform UK în Țara Galilor, spune clar: „vinovat”. Opt capete de acuzare, toate pentru luare de mită. Intervalul reținut de acuzare: 6 decembrie 2018 – 18 iulie 2019. Procurorul rezumă schema: plăți efectuate pentru declarații publice și intervenții menite să sprijine prezența unor canale media pro-ruse în Ucraina și să promoveze narațiuni favorabile Kremlinului.

Momentul inițial al cauzei este 13 septembrie 2021: Aeroportul Manchester. Ofițeri ai Poliției Antiteroriste din Regatul Unit (Counter Terrorism Policing) îl opresc pe Gill în baza Legii privind combaterea terorismului și securitatea frontierelor din 2019 (Counter-Terrorism and Border Security Act 2019). I se ridică telefonul și alte dispozitive. Din ele sunt extrase mesaje WhatsApp și un calendar al „livrărilor” — o coregrafie în care instrucțiuni trimise de interlocutorul ucrainean sunt urmate de declarații/texte și de transferuri. Când aceste date sunt puse lângă aparițiile publice din perioada indicată, opt potriviri se aliniază cu cele opt capete de acuzare.

În rechizitoriu apare numele Oleh Voloșîn, fost deputat ucrainean, sancționat de Departamentul Trezoreriei SUA — Oficiul pentru Controlul Activelor Străine (OFAC) — pentru operațiuni de influență derulate la direcția FSB. Voloșîn este menționat ca plătitor și coordonator: pe WhatsApp se stabilea ce urmează să fie spus sau scris și unde; apoi urma plata. Din această țesătură, instanța reține esența: nu o „opinie” politică, ci un serviciu contra cost care legitimează, din spațiul european, megafonul mediatic pro-Kremlin din Ucraina.

În aceeași zi, Poliția Antiteroristă anunță într-un comunicat că un fost membru al PE a pledat vinovat la opt capete de acuzare pentru luare de mită, după ce ancheta a demonstrat plăți pentru declarații care susțineau prezența unor media pro-ruse. Pentru prima oară într-un dosar britanic, mecanica banilor transformați în mesaj — atât de greu de dovedit în operațiunile de influență — apare documentată procedural.

Contextul politic face cazul imposibil de ignorat. Gill nu e un anonim: a fost europarlamentar UKIP/Brexit Party și, ulterior, lider Reform UK în Țara Galilor — parte a ecosistemului politic al lui Nigel Farage[7], arhitectul simbolic al Brexitului. O parte dintre intervențiile plătite datează din 2018–2019, când Regatul Unit încă își negocia divorțul de UE și „noua orientare”. În același timp, la Kiev, rețeaua 112/NewsOne/ZIK[1] — asociată lui Taras Kozak și Viktor Medvedciuk — funcționa la turație maximă, până la închiderea din 2021 și blocarea ulterioară pe YouTube. Exact aceste canale apar, în dosarul Gill, drept beneficiare ale „declarațiilor” cumpărate.

La aproximativ o săptămână după recunoașterea vinovăției, Nigel Farage face declarații presei: Gill este un „bad apple”, un „măr stricat”[8]. Se declară ”uluit” de recunoașterea vinovăției și de detaliile din dosar. Întrebat dacă nu a văzut semnalele, răspunde că partidele mari au, inevitabil, „câte un astfel de caz”. Distanțarea este calculată, menită să anuleze asocierea publică cu un apropiat politic. Faptele rămân însă: în 2018–2019, când dividendele simbolice ale Brexitului erau încă la bursă, un fost europarlamentar din acel cerc a vândut declarații cu valoare operativă pentru narațiunea Kremlinului despre Ucraina.

În sală, judecătorul consemnează că procurorii au renunțat la o acuzație de conspirație, însă opt capete de acuzare pentru luare de mită rămân admise. Sentința, anunțată pentru noiembrie 2025, va stabili pedepsele. Costul strategic e deja vizibil: un dosar penal britanic arată, punctual, cum se cumpără autoritatea unui ales european pentru a valida, cu timbru occidental, o infrastructură media pe care Kievul o consideră instrument al războiului informațional.

În fundal, documentele americane dau adâncime tabloului. Oleh Voloșîn[6] — capătul firului — este sancționat pentru că a lucrat, la direcția FSB, cu Konstantin Kilimnik[5] pentru a transmite informații menite să influențeze alegerile din SUA. Iar Kilimnik apare, în Volumul 5 al Raportului Comisiei pentru Informații a Senatului SUA[4], drept ofițer al serviciilor de informații ruse, implicat în 2016 în transferul de date interne de campanie — piese care, puse lângă mesajele WhatsApp din telefonul lui Gill, transformă cauza britanică din incident izolat în za vizibilă a unui lanț transatlantic. (Vom detalia în capitolul următor.)

Concluzia acestei zile la Curtea Penală Centrală nu este doar că un politician a recunoscut fapte de luare de mită. Concluzia este mecanismul: banii au fost folosiți pentru a cumpăra mesaj și pentru a-i da acoperire occidentală unei mașinării mediatice pro-Kremlin. Când cauți urmele unui război informațional, nu găsești doar postări sau fragmente de propagandă; găsești, uneori, și fluxuri financiare, instrucțiuni scrise și corelări de timp — elementele verificabile care fac legătura dintre bani, mesaj și efectul politic.

Oleh Voloșîn[6], coordonatorul operativ: Gill ca fereastră spre manualul Kremlinului

În fiecare dosar de influență există o piesă invizibilă care face legătura dintre centru și teren. În cazul Gill, piesa se numește Oleh Voloșîn. Pentru publicul din Ucraina, numele lui e cunoscut din talk-show-urile anilor în care studiourile televiziunilor 112/NewsOne/ZIK[1] făceau audiență cu narațiuni „alternative” despre Maidan, Donbas și relația cu Rusia. Pentru anchetatori, Voloșîn e interfața: politician cu trecut în aparatul de stat, promovat apoi în Parlament (2019) pe lista Opposition Platform — For Life, formațiunea apropiată de Viktor Medvedciuk. Iar pentru Washington, din 20 ianuarie 2022, Voloșîn este desemnat negru pe alb drept pion al FSB (“FSB pawns”), o piesă prin care Rusia își rulează operațiunile de destabilizare.

1) Biografia utilă operațiunii: diplomație, televiziune, partid

Voloșîn vine din aparatul MAE ucrainean: între 2010–2013 a condus Direcția de Informare a Ministerului de Externe, după un stagiu la Ambasada Ucrainei la Moscova. Urmează trecerea în media — apariții recurente pe 112 Ukraine —, apoi intrarea în Verkhovna Rada în 2019 (OPFL). În februarie 2023, în plin război, își pierde mandatul la cerere, iar autoritățile ucrainene anunță că este pus sub acuzare pentru trădare (art. 111 CP), precizând că se află în afara țării. Fiecare etapă — aparat, ecran, parlament — construiește credibilitatea de care are nevoie un coordonator operativ pentru a face transferul de mesaje între Moscova/Kiev și figuri publice occidentale.

2) Ce spune Washingtonul: „pioni ai FSB” și legătura cu Kilimnik

Documentul de sancțiuni al Departamentului Trezoreriei SUA (OFAC), din 20 ianuarie 2022, e limpede: persoanele desemnate „acționează la direcția FSB”, iar la secțiunea privind Voloșîn se precizează că acesta a lucrat cu Konstantin Kilimnik[5] „pentru a coordona transmiterea de informații menite să influențeze alegerile din SUA, la cererea Rusiei”. În același act, Voloșîn și Taras Kozak apar drept „pioni ai FSB” (“FSB pawns”) în Ucraina. Aceasta e cheia: Voloșîn nu e doar un politician prorus; e coordonatorul operativ prin care mesajul și momentul sunt sincronizate cu un obiectiv strategic.

Legătura cu Kilimnik contează pentru că deschide coridorul spre Statele Unite: Kilimnik, căutat cu recompensă de 250.000 $ de FBI, este identificat oficial în raportarea americană drept ofițer al serviciilor de informații ruse; în 2016 a primit date interne din campania prezidențială a lui Trump. Când OFAC scrie că Voloșîn a lucrat cu Kilimnik la transmiterea de informații pentru a influența alegeri americane, rolul lui Voloșîn capătă consistență operativă.

3) Cum arată „munca”: instrucțiuni, calendar, potriviri

În telefonul lui Nathan Gill — ridicat de Poliția Antiteroristă (Counter Terrorism Policing) pe 13 septembrie 2021, pe Aeroportul Manchester — anchetatorii au găsit mesaje WhatsApp și un calendar al „livrărilor”. Firul logic e de manual: instrucțiuni venite de la Voloșîn (ce să spună, unde să apară, în ce termen), urmate de declarații publice (în Parlamentul European, în articole, la TV) și, apoi, de plăți. Când au pus cap la cap conversațiile și aparițiile, au rezultat opt potriviri — opt capete de acuzare pentru luare de mită admise de instanță. În descrierea oficială, mesajele „susțineau prezența” unor canale media pro-ruse în Ucraina și promovau narațiuni favorabile Moscovei. Exact acele canale (112/NewsOne/ZIK) aveau să fie închise în 2021 și apoi blocate pe YouTube.

Diferența specifică: nu vorbim despre persoane care postează din convingere; vorbim despre servicii contra cost pentru validarea unei infrastructuri media aflate în slujba unui stat ostil. În jargonul comunității, asta este împrumutarea autorității (“borrowing authority”): împrumutul credibilității occidentale pentru a „spăla” un mesaj fabricat la est. Când împrumutul se face pe bani, trecem din zona gri a opiniei în sfera penală.

4) Umbrela mediatică: Medvedciuk/Kozak și sensul „prezenței”

De ce era atât de important ca un membru al PE (Gill) să „susțină prezența” unor televiziuni din Kiev? Pentru că 112/NewsOne/ZIK nu erau simple canale comerciale: raportările internaționale și presa ucraineană le-au tratat ca pe vehicule ale rețelei Medvedciuk/Kozak, implicate în propagarea narațiunilor Kremlinului. Consiliul pentru Securitate Națională și Apărare de la Kiev a invocat, în 2021, securitatea națională pentru a închide posturile, iar ulterior YouTube le-a blocat fluxurile. Când un politician european spune, în plen sau în presa occidentală, că aceste canale merită „să existe”, mesajul se întoarce în Ucraina ca dovadă de legitimitate: „uite, Europa ne recunoaște”. Asta a cumpărat Voloșîn.

5) Anatomia coordonatorului operativ: ce face, concret, un Voloșîn

Un coordonator operativ nu e, neapărat, un ofițer „cu patalama”. Adesea e un politician sau consultant cu dublă legitimitate: internă (e „de-al nostru”, apare la TV, are mandat) și externă (are contacte, vorbește limbi străine, circulă). Potrivit Oficiului pentru Controlul Activelor Străine (OFAC), Voloșîn a acționat la indicația Serviciului Federal de Securitate (FSB). În dosarul britanic, el atribuie sarcini (ce, unde, când), plătește și colectează rezultat: apariții care pot fi retransmise pe canale afiliate Kremlinului, cu subtitrarea „voce europeană”. În raportul Senatului SUA, Voloșîn lucrează cu Kilimnik la transmiterea de informații pentru alegeri din SUA. Aceeași persoană, același mod de operare: sincronizează narațiunea cu calendarul stabilit și achită costurile „ambalajului” mediatic.

6) De ce contează exact Voloșîn în povestea noastră

Pentru că e veriga care dovedește continuitatea operațiunilor ruse pe ambele maluri ale Atlanticului. Prin Voloșîn, Ucraina (câmpul de testare al propagandei și media-proxy) se leagă de Londra (un membru al Parlamentului European folosit ca megafon) și de Washington (unde aceeași verigă e conectată la Kilimnik și la alegerile americane). Niciun alt nume din dosar nu face toate aceste conexiuni în același timp. De aceea, capitolul Gill nu e un subiect britanic de provincie, ci o fereastră către manualul operațional al Kremlinului.

Coridorul spre SUA: cine este Konstantin Kilimnik[5] și ce au stabilit oficial americanii

New York, 2 august 2016, Grand Havana Room. La câteva străzi de Trump Tower, Paul Manafort, proaspăt șef de campanie, se întâlnește cu vechiul asociat din Ucraina, Konstantin Kilimnik. Pe masă: strategia de campanie, statele-cheie, mesajele testate — și un „plan de pace” pentru Ucraina promovat de rețeaua pro-Kremlin. Acea întâlnire nu rămâne un simplu episod de culise. Patru ani mai târziu, Comisia pentru Informații a Senatului SUA o va integra într-un raport monumental (Vol. 5), iar Trezoreria SUA va preciza în 2021 că informații sensibile despre sondaje și strategie de campanie au ajuns la serviciile de informații ruse.

1) Verdictul bipartizan al Senatului: „ofițer al serviciilor de informații ruse”

Volumul 5 al raportului Comisiei pentru Informații a Senatului formulează fără echivoc: „Kilimnik este ofițer al serviciilor de informații ruse.” Documentul îl poziționează în centrul unei axe care leagă Moscova de Ucraina (prin operațiunile pentru Viktor Ianukovici) și de campania lui Trump (prin conexiunea directă cu Manafort). Nu mai vorbim despre un „intermediar”, ci despre un actor de intelligence cu acces direct la infrastructuri politice americane în timp real.

2) Ce a adăugat Trezoreria SUA în 2021: traseul datelor, explicit

Pe 15 aprilie 2021, Oficiul pentru Controlul Activelor Străine (OFAC) îl sancționează pe Kilimnik și consemnează, pentru prima dată într-un document guvernamental american, că „Kilimnik a furnizat serviciilor de informații ruse informații sensibile privind sondajele și strategia campaniei prezidențiale din 2016”. În același comunicat este menționată și recompensa de până la 250.000 $ oferită de FBI pentru informații care să ducă la arestarea lui Kilimnik.

3) Scena-cheie din 2 august 2016: politică internă + „pace” pentru Ucraina

Raportul Mueller (Vol. I) și cronologiile ulterioare fixează conținutul întâlnirii Manafort–Kilimnik: mesajele campaniei, statele pivot și un „plan de pace” care ar fi acordat Moscovei pârghii decisive în Donbas, sub o formulă de „autonomie” — geopolitică ambalată pentru a fi acceptabilă în Washington. Este motivul pentru care procurorii speciali au calificat întâlnirea drept „la miezul” anchetei.

4) Statut juridic și operativ: inculpat, „căutat de FBI (Contrainformații)”, sancționat

În iunie 2018, Kilimnik este incriminat pentru conspirație la obstrucționarea justiției și pentru obstrucționarea justiției într-un dosar conex lui Manafort. FBI îl listează în secțiunea „Căutați de FBI — Contrainformații (Counterintelligence)” și anunță recompensă. Din 2021, rămâne sub sancțiuni OFAC pentru interferență străină în alegerile din SUA. Pe scurt, statutul său este simultan penal (inculpat, căutat), contrainformativ (calificat drept ofițer rus de către Senat) și operațional (vector într-o campanie de influență transnațională).

5) De ce contează Kilimnik în schema Gill–Voloșîn

Oleh Voloșîn[6] — cel care i-a trasat sarcini și l-a plătit pe Nathan Gill — apare în sancțiunile OFAC din 20 ianuarie 2022 drept „pion al FSB” care „a lucrat cu Kilimnik” pentru a coordona transmiterea de informații menită să influențeze alegerile din SUA, „la cererea Rusiei”. Prin această verigă, firul britanic (Gill) se leagă de coridorul american (Kilimnik) prin Ucraina (ecosistemul Medvedciuk/Kozak). Opt capete de acuzare pentru luare de mită la Londra devin, astfel, probă materială a unui model: cumperi o voce credibilă în Occident, îi programezi mesajul, apoi îl repatriezi în media pro-Kremlin ca validare europeană — în timp ce aceeași rețea alimentează cu date și narațiuni operatori de pe piața americană.

6) „Manualul” — pe scurt, în trei trepte

• Acces la decizie și date. Un insider politic (Manafort) interacționează cu un ofițer rus (Kilimnik) în plin sezon electoral.
• Transportul informației și pachet geopolitic. Întâlniri directe, canale private și „planuri de pace” pentru Ucraina, toate sincronizate cu interesele Moscovei.
• Sincronizarea narațiunilor. Mesaje care justifică poziția Rusiei în Ucraina și, în SUA, deturnează percepțiile electorale — cu confirmarea OFAC (2021) că informațiile sensibile au ajuns la serviciile ruse. U.S. Department of the Treasury

Farage și ecoul britanic: cum se aliniază narațiunile despre Ucraina în politica din UK

Londra, 22 iunie 2024. Într-un interviu TV, Nigel Farage[7] spune că Occidentul a „provocat” invazia Rusiei în Ucraina — prin extinderile UE și NATO, care i-ar fi oferit lui Putin pretextul de a-și prezenta agresiunea drept defensivă. Declarația, reluată din poziții exprimate și în 2022, provoacă o reacție politică în cascadă la vârf: premierul Rishi Sunak o numește „complet greșită” și „periculoasă”, acuzând „o formă de conciliere care îl îmbărbătează pe Putin”. Criticiși din partea laburiștilor, care denunță apologia Kremlinului. Episodul reconfigurează câteva zile discuția publică, iar un sondaj BMG comandat de cotidianul britanic i (The i) indică un recul al Reform UK după valul de reacții.

Contextul pe termen lung contează. Încă din anii 2010, Farage a fost invitat frecvent în studiourile RT (Russia Today), iar aparițiile sale au stârnit critici în Marea Britanie, pe fondul liniei editoriale a postului, controlat de statul rus. Acea amplificare timpurie a discursului eurosceptic britanic în mediile ruse — fie și prin talk-show-uri standard — explică de ce, în 2024, afirmațiile despre „provocarea” Occidentului sunt percepute nu ca o rătăcire individuală, ci ca o continuitate de cadru narativ cu utilitate pentru Moscova. (Asta nu înseamnă, repet, dovezi de bani dinspre Rusia către Farage; vorbim despre convergențe de mesaj, documentate)

Efect de bumerang: secvența Gill își lovește propria tabără. La început de octombrie 2025, întrebat despre fostul său colaborator din anii UKIP/Brexit Party, Nathan Gill, care a pledat vinovat la opt capete de acuzare de luare de mită în favoarea narațiunilor pro-Kremlin, Farage îl califică drept „bad apple” („măr stricat”) și se declară „uluit”. Distanțarea publică vine însă târziu, după ce ancheta poliției antiteroriste a pus în lumină mecanismul bani — mesaje în care Gill a acționat ca megafon occidental pentru rețeaua mediatică a lui Medvedciuk/Kozak. Pentru opinia publică britanică, „ecoul Farage” și „cazul Gill” se suprapun într-o singură întrebare: cum faci diferența între opinie și operațiune?

Arbitrajul instituțional rămâne fragil. Din Raportul „Russia” (ISC[9], 2020) rezultă limpede că statul britanic a manifestat o „lipsă de curiozitate” — în formularea raportului — de a căuta sistematic ingerința rusă în procesele electorale, inclusiv în referendumul din 2016. Acea ezitare de a căuta probe explică parțial de ce, în 2024–2025, presa generalistă se limitează deseori la știri scurte, fără a corela rețelele și calendarul de propagare al Kremlinului. Iar când un lider politic validat de urne preia — fie și din convingere — cadre narative utile adversarului strategic, filtrul dispare: unde se termină libertatea de exprimare și unde începe împrumutul de autoritate pentru o operațiune de influență?

Ce rezultă, operativ, din ecoul britanic:

• Cadru justificativ („Occidentul a provocat războiul”) care minimizează agresiunea rusă și deplasează responsabilitatea — un câștig narativ pentru Moscova, documentat la nivelul declarațiilor din iunie 2024 și reacțiilor politice ulterioare.
• Validări prin prezență: aparițiile din trecut la RT au amplificat vizibilitatea unei voci occidentale critice la adresa UE/NATO în media controlată de Kremlin.
• Repercusiuni electorale imediate: scădere în sondaje pentru Reform UK în zilele de după declarațiile din iunie 2024 (BMG/i).
• Vulnerabilitate instituțională: lipsa unor investigații proactive (semnalată de ISC) lasă teren liber pentru ca convergențele de mesaj să fie speculate ca „confirmări occidentale” în rețele media pro-Kremlin.

Cum se fabrică legitimitatea: media-proxy din Ucraina și „vocea lui Nathan Gill”

Kiev, februarie 2021. Consiliul pentru Securitate Națională și Apărare decide închiderea televiziunilor 112 Ukraine, NewsOne și ZIK. Decretul prezidențial invocă securitatea națională: posturile sunt descrise ca infrastructuri media folosite sistematic pentru a împinge în spațiul public narațiuni pro-Kremlin. Nominal, licențele sunt pe numele lui Taras Kozak; în realitate, canalele sunt privite ca parte a ecosistemului construit de Viktor Medvedciuk, omul cu acces direct la Kremlin. Câteva luni mai târziu, YouTube[1] blochează conturile acestor televiziuni. Nu e o hotărâre editorială, ci una strategică:lanțul de propagare e întrerupt pe veriga-cheie — distribuția.

Ca să înțelegi de ce contează închiderea televiziunilor, trebuie să te întorci în studio. Grilele celor trei posturi nu strigau niciodată „propagandă”; dimpotrivă, oferau un „pluralism” controlat, talk-show-uri cu invitați recurenți și experți cu vorbe grele, în care „războiul civil” din Donbas era ambalat drept realitate, iar „autonomia” sub control rusesc se prezenta ca soluție rezonabilă. Forța nu stătea în senzațional, ci în normalizare: teme radicale deveneau opțiuni la îndemână, repetate până când păreau naturale.

Aici intră în scenă expresia care revine, obsesiv, în documentele noastre: „împrumutul de autoritate”. Ce înseamnă, de fapt, să „susții prezența” acestor canale, așa cum apare în dosarul Gill? Nu înseamnă doar a spune că există. Înseamnă a rosti, dintr-un spațiu cu greutate — Parlamentul European, o publicație respectată, un studio occidental — un mesaj care, odată „repatriat” la Kiev, devine timbru de legitimitate. O frază spusă sub cupola Parlamentului European ajunge în jingle-uri, în promo-uri, în inserturi grafice cu subtitrarea „voce europeană”. Pentru audiența internă, nu mai e linia Kremlinului; e „Europa care confirmă”.

În 2018–2019, Nathan Gill a fost, exact, această voce din afară. Oleh Voloșîn[6], politician ucrainean, a acționat la indicația Serviciului Federal de Securitate (FSB), transmițându-i pe WhatsApp ce să spună, unde să apară, la ce date; apoi venea plata. Când Poliția Antiteroristă a Regatului Unit a pus cap la cap mesajele și aparițiile, a rezultat un șir logic: instrucțiune — declarație — transfer. Instanța a reținut opt capete de acuzare pentru luare de mită. Din perspectiva televiziunilor lui Medvedciuk/Kozak, fiecare „declarație” cumpărată era un activ — un clip scurt, cu accent britanic, pe care îl puteai tăia și redistribui la nesfârșit ca dovadă că „Europa ne dă dreptate”.

„Prezența”, în acest jargon al meseriei, înseamnă mai mult decât vizibilitate. O validare publică dinspre un ales occidental contează în negocierile cu cabliști, în deciziile autorităților de reglementare, în bătălia pentru audiență. Un membru al Parlamentului European care spune că posturile „trebuie să existe” nu influențează doar percepții; poate muta, indirect, și butoanele de distribuție. Asta a cumpărat rețeaua: nu un editorial, ci un timbru. Nu o idee, ci un sigiliu.

Închiderea celor trei canale, în 2021, rupe această buclă TV, dar nu oprește mecanismul. Rețeaua își schimbă tactica: se retrage mai adânc în platformele sociale, unde mesajul poate părea „organic”, iar difuzarea e împinsă de rețele de conturi reale, reciclate sau fabricate. De aici și nevoia de „împrumut de autoritate” din exterior: dacă ți se închid megafonele interne, aduci sunetul din afară, îl subtitrezi și îl întorci în piață cu aceeași promisiune — „Europa ne confirmă”.

De aceea, dincolo de rândurile seci ale comunicatelor, formularea „benefică intereselor Rusiei” capătă greutate când Poliția Antiteroristă a Regatului Unit o folosește pentru a descrie declarațiile plătite. Nu e o etichetă morală, e funcția tehnică a unui conținut într-o operațiune de influență: să ia o teză fabricată la Moscova și s-o treacă printr-un filtru occidental credibil. Iar când acea confirmare are la capătul firului o factură, nu mai vorbim despre retorică. Vorbim despre operațiune.

În episodul următor, algoritmul intră în scenă: cum devine instrument de influență pe teren românesc în 2024.

NOTE & SURSE

[1] Reuters – YouTube blochează 112/NewsOne/ZIK (apr. 2021): sursa

[2] Reuters – Kiev sancționează media pro-rusă (feb. 2021): sursa

[3] The Nerve – Carole Cadwalladr (cazul Nathan Gill): sursa

[4] Senatul SUA – Raport Vol. 5 (2020): sursa

[5] FBI – „Wanted”: Konstantin Kilimnik: sursa

[6] OFAC/Trezoreria SUA – sancțiuni pentru Oleh Voloșîn (ian. 2022): sursa

[7] Reuters – Declarațiile lui Nigel Farage (22 iun. 2024): sursa

[8] The Guardian – Farage despre Gill: „un măr stricat” (10 oct. 2025): sursa

[9] ISC UK – „Russia Report” (iul. 2020): sursa

[17] BBC News – Cazul Nathan Gill: material principal: sursa

[18] BBC News – Cazul Gill: detalii/cronologie: sursa

[19] BBC News – Reacții politice în UK după cazul Gill: sursa

[20] The Guardian – Cambridge Analytica (2018), Christopher Wylie: sursa

[21] Byline Times – „Thick as Thieves” (2025): sursa

[22] Byline Times – „Five Questions Nigel Farage…” (2024): sursa

[26] Washington Post – context legal SUA (2025): sursa