Caligula a rămas în istorie pentru intenția de a-și urca armăsarul, Incitatus, la rang de consul. Trump își câștigă locul prin aceeași batjocură față de instituții: pe 2 martie, își proțăpește nevasta, Melania, la pupitrul Consiliului de Securitate al ONU.
Potrivit comunicatului biroului Primei Doamne, difuzat pe 25 februarie, Melania Trump va prezida reuniunea de la sediul ONU din New York, dedicată temei „Copiii, tehnologia și educația în situații de conflict”, alături de ambasadorul american la ONU, Mike Waltz, și de membrii Consiliului. În același text, biroul Primei Doamne prezintă episodul drept o premieră și susține că ar fi pentru prima oară când o Primă Doamnă americană în exercițiu „ia ciocănelul” și-l scutură solemn la Consiliul de Securitate.
Aici stă, de fapt, toată grozăvia scenei: unul dintre forurile cele mai grele ale lumii este coborât la rangul de fundal solemn pentru numele Trump, iar prestigiul unei instituții create pentru crize, războaie și pace ajunge să fie folosit ca podoabă în vitrina politică a unui cuplu prezidențial obsedat de imagine și de propria importanță.
Procedural, Washingtonul este acoperit. În martie 2026, președinția rotativă a Consiliului revine Statelor Unite, potrivit regulilor ONU, iar statul membru aflat la conducerea lunară își poate desemna reprezentantul acreditat. Tocmai această acoperire formală face episodul și mai apăsător. Donald Trump ia o regulă legitimă și o pune în slujba propriei trufii. Melania Trump ajunge la pupitrul Consiliului pentru că este nevasta stăpânului unei administrații în care voința unui singur om apasă mai greu decât orice criteriu de competență. În inima uneia dintre instituțiile centrale ale lumii, capriciul stăpânului ajunge astfel să țină loc de autoritate.
Și tocmai aici apare miezul abject al poveștii. Donald Trump folosește prestigiul unei instituții pe care, în același timp, o disprețuiește și o subminează. Pe 4 februarie 2025, Casa Albă a emis ordinul prin care Statele Unite se retrag din Consiliul ONU pentru Drepturile Omului, opresc finanțarea pentru UNRWA și deschid o revizuire mai amplă a sprijinului american pentru organizațiile internaționale. Mesajul era limpede încă de atunci: ONU are valoare pentru Trump doar când îi hrănește interesul politic, vanitatea sau beția de putere. În rest, aceeași instituție este tratată ca povară, țintă de atac ori simplu obstacol. Pe 2 martie, acest reflex dictatorial capătă o formă aproape obscenă: forul care ar trebui să amintească lumii de responsabilitate internațională este redus la cadrul unei puneri în scenă de familie.
Ipocrizia devine și mai apăsătoare când așezi această scenă lângă invenția trumpistă numită Consiliul pentru Pace, propriul său „consiliu al păcii”, lansat și ratificat de Casa Albă sub președinția directă a lui Donald Trump. Documentele oficiale ale administrației arată limpede că această structură se află sub comanda lui Trump și că, în conducerea executivă, apar, între alții, Marco Rubio, Steve Witkoff și Jared Kushner. Prin această construcție, Trump și-a făcut propriul for paralel, propriul surogat de ordine mondială, croit pe persoana sa, cu un cerc ales din anturaj și cu puterea strânsă în propriile mâini. Ce fel de președinte își fabrică propriul „ONU”, iar apoi folosește și ONU-ul real ca să-și proțăpească nevasta la pupitru? Răspunsul stă la vedere: unul care calcă peste ordinea internațională fiindcă se crede deasupra ei și vrea s-o rescrie după măsura propriului ego.
Clanul, banii și reflexul de stăpân
Când privești tabloul complet, reuniunea prezidată de Melania încetează să mai pară o simplă excentricitate de protocol. Ea se așază într-un tipar vechi, în care Donald Trump tratează statul american ca pe o prelungire a clanului său. Modelul a fost testat încă din primul mandat, când Jared Kushner a ajuns consilier superior la Casa Albă, iar Ivanka Trump a intrat oficial în administrație ca angajată federală neplătită. În al doilea mandat, schema revine cu aceeași lipsă de măsură.
- Charles Kushner, tatăl ginerelui lui Trump, a fost trimis ambasador în Franța și Monaco, iar prin această numire Trump și-a arătat și disprețul față de Franța: a trimis la Paris un fost pușcăriaș, cu un trecut judiciar care include evaziune fiscală, represalii împotriva unui martor federal și minciuni către autoritatea electorală, pe care avusese grijă să-l grațieze mai întâi, fiindcă îi era cuscru. Departamentul de Justiție descria, încă din 2004, faptele sale în termeni devastatori.
- Massad Boulos, socrul fiicei sale Tiffany, a fost numit consilier principal pentru afaceri arabe și din Orientul Mijlociu, apoi a primit și dosarul african la Departamentul de Stat.
- Warren Stephens a fost trimis la Londra, într-un post diplomatic de prestigiu, după ce contribuise cu 2 milioane de dolari la un comitet de acțiune politică favorabil lui Trump.
- Jared Kushner, ginerele prezidențial, apare atât în conducerea Consiliului pentru Pace, cât și în negocieri reale, alături de Steve Witkoff, pe dosare care privesc Ucraina, reconstrucția și discuțiile legate de programul nuclear iranian.
În acest sistem, legătura de sânge, loialitatea personală și cecul gras ajung la putere înaintea competenței, iar diplomația este coborâtă la nivelul relațiilor de familie și al favorurilor plătite.
Același reflex de stăpân absolut se vede imediat ce legea îi stă în cale. De fiecare dată când instituțiile americane îi trasează o limită, Trump reacționează ca un om convins că toate instituțiile există pentru a-i executa voința. Pe 20 februarie 2026, Curtea Supremă i-a blocat tarifele vamale generale, iar răspunsul lui a venit sub forma atacului la adresa judecătorilor și a promisiunii că va forța din nou lucrurile, pe altă cale. Tot săptămâna aceasta, un judecător federal a declarat nelegală politica administrației Trump de a trimite migranți în „țări terțe” fără garanții reale și fără posibilitatea efectivă de a contesta măsura, iar tabloul s-a repetat: puterea executivă a împins lucrurile până la limită, iar legea a fost tratată ca un obstacol de trecut, nu ca o graniță care trebuie respectată. Aici se vede, în forma lui cea mai limpede, miezul autoritar al personajului. Trump nu acceptă ideea că funcția este ținută în frâu de reguli, instanțe și proceduri. El se poartă ca un dictator care primește orice opoziție juridică exact ca pe o ofensă personală: cu furie, cu violență verbală și cu voința de a sfida din nou orice limită.
Pe plan extern, aceeași poftă de dominație a ajuns aproape o metodă de guvernare. La începutul lui ianuarie, Trump a vorbit despre Groenlanda ca despre un teritoriu pe care Statele Unite „trebuie” să îl dețină, iar la Casa Albă au fost discutate variante care mergeau de la plăți directe până la scenarii de control prin forță. În aceeași logică a demonstrației brutale de putere a apărut și episodul navei-spital anunțate pentru Groenlanda, deși realitatea tehnică făcea declarația absurdă: în acel moment, ambele nave-spital ale Marinei americane se aflau în revizie, într-un șantier din Alabama. Așa operează acest personaj: proclamă, amenință, fabrică realități convenabile, încearcă limitele și urmărește mereu același lucru, să vadă cât de departe poate merge înainte să întâlnească o opoziție reală. În raport cu statele suverane, cu aliații și cu instituțiile internaționale, Trump se poartă ca un om pentru care ceilalți sunt supuși, obstacole ori simple elemente de decor, niciodată parteneri egali într-o ordine întemeiată pe reguli comune.
De aceea, episodul Melania Trump la Consiliul de Securitate nu are nimic decorativ și nimic inocent. Într-o singură imagine, el concentrează toată boala politică a trumpismului: un președinte cu apucături de autocrat își fabrică propriul for mondial, își așază rudele și finanțatorii în puncte-cheie, atacă judecătorii când îi taie calea, vorbește despre teritorii străine ca despre bunuri de luat și folosește până și ONU ca pe un obiect din inventarul casei sale. De aici vine gustul amar al acestei știri. Pe 2 martie, la New York, sub luminile unui protocol impecabil, lumea nu va privi doar o Primă Doamnă care ține câteva clipe ciocănelul primit de la bărbatu-său și îl scutură înspre lumea civilizată. Va privi, încă o dată, un om îmbătat de propria putere până la delir, care tratează lumea ca pe o moșie, instituțiile ca pe niște slugi și ordinea internațională ca pe o rânduială pe care se crede îndreptățit s-o calce în picioare după chef.
About The Author
