Pe 18 ianuarie 2026, premierul Norvegiei, Jonas Gahr Støre, a confirmat primirea unei scrisori din partea președintelui Statelor Unite, Donald Trump. Mesajul a venit după solicitarea transmisă de Støre împreună cu președintele Finlandei, Alexander Stubb, pentru o convorbire telefonică despre dosare sensibile: securitatea europeană, Groenlanda, tarifele comerciale, Ucraina și Gaza. Trump a răspuns printr-un text scris, făcut public ulterior și preluat rapid în mediul diplomatic european.
Scrisoarea leagă, în aceeași frază, frustrarea legată de Premiul Nobel pentru Pace de tema păcii, de revendicarea Groenlandei și de ideea că NATO ar trebui să sprijine pretenția americană asupra teritoriului. Asocierea este explicită, prezentă chiar în text. Pentru Europa, asta ridică o problemă de predictibilitate: avem un text cu accente infantile și haotice, în care o obsesie personală conspiraționistă este pusă pe aceeași linie cu mize de securitate și cu presiuni asupra aliaților.
În mesaj, Trump construiește justificarea pornind de la o acuzație formulată ca fapt: că Norvegia ar fi „decis” să nu acorde Premiul Nobel pentru Pace. Din această premisă, afirmă că nu se mai simte „obligat” să se gândească „exclusiv la pace”, chiar dacă pacea va rămâne „predominantă”. Urmează o trece directă la Groenlanda: contestă „dreptul de proprietate” al Danemarcei și cere un „control complet și total” american.
În logica lui Trump, Danemarca ar avea ca temei la „administrării” Groenlandei doar povestea unei „bărci” care a debarcat acolo cu secole în urmă, iar Statele Unite ar fi avut, la rândul lor, „bărci” care au acostat pe același teritoriu. E un argument de o sărăcie intelectuală greu de apărat: suveranitatea ajunge să fie cântărită în ambarcațiuni, iar dreptul internațional este redus la o poveste marinărească.
Comparația îl lovește chiar pe terenul lui: aceeași America a intrat în istorie tot printr-o „barcă”, cea a lui Columb, iar din acest fapt nu rezultă că oricine poate revendica, secole mai târziu, teritoriile pe care le-a atins. Tocmai de aceea argumentul cu „bărcile” nu slăbește poziția Danemarcei, ci expune precaritatea raționamentului folosit pentru a justifica o pretenție de forță.
În aceeași scrisoare, Trump aduce NATO în discuție ca pe un instrument care ar trebui să îi servească planurile: își proclamă meritele față de alianță, apoi cere ca NATO să „facă ceva” pentru Statele Unite, în contextul în care își formulează pretenția asupra Groenlandei. Implicația este gravă: dacă NATO ar accepta o asemenea logică, ar deveni mecanismul prin care un membru își impune voința asupra altuia. O astfel de utilizare ar anula însăși rațiunea de a fi a alianței, construită pentru apărare colectivă, nu pentru legitimarea unei anexări.
Textul integral al scrisorii
Scrisoarea a fost confirmată oficial de guvernul norvegian și publicată de jurnalistul Nick Schifrin (PBS). Textul este relevant tocmai pentru că funcționează ca sursă primară.
Iată conținutul integral al scrisorii:
„Dragă Jonas: Având în vedere că țara ta a decis să nu-mi acorde Premiul Nobel pentru Pace pentru că am oprit mai mult de opt războaie, nu mă mai simt obligat să mă gândesc exclusiv la pace, deși aceasta va fi întotdeauna predominantă, mă pot gândi acum la ceea ce este bine și potrivit pentru Statele Unite ale Americii. Danemarca nu poate proteja acel teritoriu de Rusia sau China și oricum, de ce are ”drept de proprietate”? Nu există documente scrise, doar că o barcă a debarcat acolo acum câteva sute de ani, dar am avut și noi bărci care au debarcat acolo. Am făcut mai mult pentru NATO decât oricine de la înființarea sa și acum NATO ar trebui să facă ceva pentru Statele Unite. Lumea nu este sigură dacă nu avem control complet și total asupra Groenlandei. Mulțumesc! Președintele DJT.”
Textul este atipic în forma sa. Un mesaj către un prim-ministru aliat conține argumente de tip conversațional pentru un dosar de suveranitate, fără trimiteri la tratate, fără temei juridic invocat și fără un cadru de consultare. În practică, relația între state este împinsă din zona instituțională în zona subiectivă.
Reacțiile oficiale și semnalul transmis Europei
Støre a confirmat autenticitatea mesajului și a precizat că a venit ca răspuns la solicitarea de convorbire, formulată împreună cu Stubb. El a clarificat public că guvernul Norvegiei nu acordă Premiul Nobel pentru Pace, decizia aparținând Comitetului Nobel norvegian, independent. Faptul că scrisoarea îi atribuie „țării” o decizie care nu îi aparține a contat în lectura europeană: arată un mod personalizat de a construi justificări.
Presa occidentală a relatat că textul a circulat în mediul diplomatic european din Washington. Un document ajunge în acest circuit atunci când este tratat ca element de risc și de planificare.
Episodul Machado: când o laureată Nobel transformă premiul în recuzită, iar criteriul moral se prăbușește
Cu câteva zile înainte ca Trump să îi trimită lui Jonas Gahr Støre scrisoarea despre Nobel, Groenlanda și NATO, laureata Premiului Nobel pentru Pace 2025, María Corina Machado, i-a oferit lui Trump medalia Nobel primită de ea. Trump a acceptat-o și a valorificat gestul ca pe o validare personală, exact în perioada în care insistența lui pentru Nobel devenise temă politică publică.
Instituțiile legate de Nobel au fost nevoite să intervină cu o precizare elementară: premiul nu se transferă, nu se „cedează”, nu se mută de la un laureat la altul. Medalia este un obiect. Nobelul este decizia comitetului și statutul public care decurge din ea. În momentul în care o laureată își scoate medalia din logica premiului și o folosește ca instrument de relație politică, rămâne doar obiectul, iar sensul se evaporă.
Aici apare problema reală, incomodă, iar ea nu ține de etichetă. Dacă Machado i-a dat medalia lui Trump fiindcă îl consideră, în substanță, un „emisar al păcii”, atunci judecata morală care a stat la baza premiului devine greu de susținut. Un premiu pentru pace ajunge folosit ca să ungă imaginea unui lider care, în același interval, a operat pe logica forței în Venezuela, printr-o operațiune americană de capturare a lui Nicolás Maduro la Caracas, cu urmări explozive pentru dreptul internațional și stabilitatea regională. Nu există „pace” credibilă când un astfel de act este transformat în spectacol politic.
Dosarul Iran a fost tratat prin escaladare publică, cu limbaj despre bombardamente și cu amenințarea militară ridicată la rang de instrument de reacție rapidă într-un moment de tensiune maximă. Pentru Europa, faptul că un lider american tratează ideea de atac ca opțiune imediată, în paralel cu pretenții teritoriale în Arctica, descrie un mod de a gestiona crizele care devine greu de anticipat.
Gaza a intrat în aceeași logică: Trump a intervenit în arhitectura politică a conflictului și a promovat ideea unui aranjament impus, în timp ce catastrofa umanitară a continuat. Indiferent de ambalajul diplomatic, asocierea dintre „pace” și un plan prezentat ca soluție pe fondul bombardamentelor și al victimelor civile creează o contradicție care macină credibilitatea oricărei aure Nobel.
Ucraina a dat un alt semnal: suspendarea ajutorului militar ca pârghie pentru a forța Kievul spre negocieri a arătat o folosire brutală a instrumentelor strategice. Pentru europeni, aceasta nu este o nuanță de protocol, ci o schimbare de algoritm: ajutorul devine monedă de presiune, iar securitatea unui stat atacat devine variabilă de negociere.
În acest tablou, medalia oferită lui Trump nu mai poate fi descrisă ca gest benign. Ea funcționează ca recuzită pentru un lider care cere validare simbolică și o convertește în combustibil politic. Și aici vine concluzia inevitabilă: dacă Machado a considerat că acest om, care negociază cu pistolul în mână ținând degetul pe trăgaci, întruchipează pacea până la punctul în care i-a pus oferit simbolul ei, atunci criteriul moral asociat premiului se degradează. Un Nobel pentru Pace nu poate ajunge suvenir într-o tranzacție de influență. În clipa în care se întâmplă asta, întrebarea care rămâne este una singură: cum a fost posibil ca o asemenea judecată să fie compatibilă cu un premiu care pretinde discernământ și responsabilitate?
Groenlanda, redusă la pretext
Groenlanda este, în primul rând, un dosar de resurse critice. Subsolul insulei concentrează minerale și metale rare care intră în tot ce înseamnă tehnologie contemporană, de la baterii și electronice până la sisteme militare și infrastructură energetică. Pentru Statele Unite și Europa, miza se leagă de lanțurile de aprovizionare și de reducerea dependenței de China, într-un moment în care Beijingul controlează o parte decisivă din procesarea și piața globală a acestor materiale. În paralel, Arctica devine spațiu de presiune strategică și militară, iar Rusia joacă tot mai agresiv în această zonă.
Acestea sunt motivele reale pentru care Groenlanda a intrat în agenda marilor puteri. Într-un cadru normal, discuția ar trebui să arate ca un dosar de securitate economică și strategică: investiții, reguli de exploatare, parteneriate, acorduri cu Danemarca și cu autoritățile groenlandeze, consultare aliată, garanții de securitate.
Scrisoarea lui Trump sare peste această realitate și coboară subiectul într-un registru primitiv. În locul unei argumentații despre resurse și securitate, apare contestarea dreptului Danemarcei printr-o formulă de tip „nu există documente scrise” și printr-o trimitere la „bărci” debarcate în trecut. Rezultatul este o degradare deliberată a discuției: un dosar de resurse critice este prezentat ca dispută de orgoliu și ca revendicare justificată prin anecdote.
Pentru Europa, acesta este pericolul: miza economică și strategică a Groenlandei este reală, însă modul în care este formulată pretenția în scrisoare sugerează o abordare care ocolește regulile și apasă pe presiune. Iar când o astfel de pretenție este legată, în același document, de Nobel și de o solicitare către NATO, dosarul încetează să mai fie doar despre Arctica. Devine un test de rezistență pentru relația transatlantică și pentru ideea însăși de alianță între state.
NATO și ideea de „datorie”
Pasajul despre NATO introduce o rescriere implicită a alianței. Trump își prezintă contribuția ca pe un merit personal care trebuie răsplătit, iar „răsplata” rămâne nedefinită, dar este plasată în același document cu Groenlanda și cu presiunea asupra Danemarcei.
Istoric, articolul 5 a fost invocat o singură dată, după atacurile din 11 septembrie 2001, în sprijinul Statelor Unite. Aliații europeni au participat la operațiuni și au suportat costuri politice și umane în conflicte declanșate de Washington în Orientul Mijlociu. În sens strict, aplicarea articolului 5 a funcției pentru SUA, nu pentru un stat european atacat.
Această realitate explică tensiunea produsă de scrisoare. NATO apare tratată ca o structură care „datorează” ceva președintelui american, deși experiența istorică a alianței include sprijin european concret oferit Statelor Unite atunci când acestea l-au cerut.
Ce se schimbă în relația SUA–Europa
Scrisoarea este importantă prin mecanismul pe care îl expune. Un stimul personal este conectat la o temă de pace, apoi la o revendicare teritorială, apoi la o solicitare adresată NATO. Cadrul instituțional dispare din text, iar decizia este prezentată într-un registru de dispoziție și de merit personal.
Pentru Europa, acesta este un semnal de risc structural, cu un grad mai mare de impredictibilitate. Într-un sistem internațional tensionat, impredictibilitatea slăbește descurăjarea, complică planificarea și mărește probabilitatea unor crize accelerate.
NATO funcționează pe încredere, reguli și continuitate. Documente de acest tip sugerează o eroziune a acestor premise. Într-un moment în care securitatea europeană depinde de coerență transatlantică, un mesaj care amestecă frustrări personale cu presiuni strategice devine mai mult decât o scrisoare. Devine un test de rezistență pentru arhitectura de securitate construită după 1949.
Efectul imediat este o schimbare de atitudine în capitalele europene: dosarele cu Washingtonul ajung gestionate ca situații cu risc de surpriză, cu scenarii de avarie și cu o nevoie mai mare de autonomie operațională. În limbaj simplu, Europa începe să se comporte ca și cum garanțiile politice informale nu mai sunt garantate, iar consultarea aliată poate fi înlocuită oricând de un gest unilateral.
Pe termen mediu, acesta este cadoul oferit adversarilor: semnalul că relația transatlantică poate fi tensionată din interior, prin stimularea orgoliilor, a resentimentelor și a tranzacționalismului. Într-un sistem internațional tensionat, un astfel de mesaj nu rămâne fără consecințe. Și de aceea scrisoarea nu se închide ca episod diplomatic. Se închide ca avertisment.
About The Author
