- O investigație comună a jurnaliștilor de la Der Spiegel, De Tijd și Direkt36 arată că serviciile de informații ale Ungariei au operat, ani la rând, la Bruxelles, folosind spioni cu acoperire diplomatică pentru a racola informatori inclusiv din interiorul Comisiei Europene.
- Ținta era limpede: acces anticipat la documente de lucru, la poziționări interne și la liniile de negociere care dau direcția deciziei europene.
- În urma dezvăluirilor, Comisia Europeană a anunțat o anchetă internă tratată explicit ca problemă de securitate instituțională.
- Aceste fapte confirmă exact ceea ce am documentat pe Investigative-Report: Orbán, „colhoznicul lui Putin”, spionează pentru Rusia, iar Ungaria este „calul troian” al Kremlinului în UE — stat-trădător cu obsesia refacerii „Ungariei Mari”.
Ce au descoperit jurnaliștii
Direkt36 reconstituie, cu mărturii din interior, cum a construit la Bruxelles, Biroul de Informații din Ungaria (IH – Információs Hivatal – serviciul de spionaj ungar), o rezidentură sub acoperire diplomatică, vizând angajați unguri din instituțiile UE (Comisia și Parlamentul European) considerați „abordabili”. Nucleul rețelei a funcționat în 2015–2017, iar „șeful rezidenturii” — un diplomat identificat ca V. — a compromis întregul dispozitiv prin abordări ostentative și încălcări repetate de securitate, ceea ce a dus la expunerea lui și la prăbușirea rețelei. „A fost un caz serios. Practic toți au fost arși. Rețeaua a trebuit refăcută de la zero”, spune una dintre surse.
Modul de operare: întâlniri „de curtoazie” în parcuri sau spații publice, conversații despre „ce se aude prin Comisie”, sondaje insistente pe teme sensibile și apoi ridicarea mizei — inclusiv o tentativă de a face un funcționar să semneze un angajament de colaborare. Când banii nu păreau un stimulent credibil, V. a oferit finanțare indirectă pentru o organizație apropiată țintei: „Nu vine direct de la IH, găsim noi o soluție”, a spus el, sugerând folosirea altui organism de stat ca paravan. Ținta a refuzat.
Jurnaliștii Direkt36 arată că ținta principală au fost cetățeni unguri din aparatul european, profilarea fiind făcută pe baze de date naționale, surse deschise și „studii de background”. Când „implicarea” reușea (chiar și fără o recrutare formală), întâlnirile se mutau de regulă în Ungaria, iar transferul de informații se făcea pe canale tehnice protejate. Motivațiile folosite: bani, oportunități de carieră sau apel la „datoria patriotică”.
Investigația documentează și un al doilea diplomat, E., care în 2013–2014 făcea „culegere de ponturi” (cartografierea conaționalilor din instituții, a temelor și a acceselor), urmând ca eventualele ținte să fie preluate de operativi. Într-un episod separat, un intermediar, D., s-a prezentat în Budapesta ca funcționar MAE (carte de vizită fără funcție), solicitând documente interne nepublice ale Comisiei, apelând la „suntem amândoi unguri, lucrăm pentru același scop”. Ținta a refuzat și a părăsit discuția. Surse ale redacției confirmă că D. lucra pentru informații; tehnic, nu a fost „recrutare”, ci „implicare” (determinarea unei persoane să furnizeze documente).
Cazul E. are un ecou tulburător: după misiunea la Reprezentanță, E. a fost detașat ca „expert național” într-o unitate de contrainformații a unei structuri de securitate a UE. Când doi funcționari unguri ai Comisiei au alertat direcția de securitate despre trecutul lui E., răspunsul instituției ar fi fost minimalist („nu e grav”, „detașarea oricum se încheie în câteva zile”), deși accesul poziției era larg (inclusiv baze interne de resurse umane). Concluzia unuia dintre oficiali: sistemul UE nu e pregătit pentru momentul în care un stat membru se comportă ostil, inclusiv prin folosirea unor screeninguri de securitate care pot „marca ținte” în fața serviciilor naționale.
Jurnaliștii leagă intensificarea activității din Bruxelles de perioada 2015–2019, când Olivér Várhelyi era ambasador pe lângă UE.
Sub el, la Reprezentanță ar fi activat aproximativ o jumătate de duzină de ofițeri IH sub acoperire, plus funcționari de minister cooptați discret. Surse citate afirmă că Várhelyi vizita periodic conducerea IH pentru briefinguri pe dosare UE; Comisia spune că nu există indicii că, în calitatea sa de comisar (din 2019), ar fi încălcat vreo obligație. Zonele prioritare pentru colectare: libertatea presei (grupuri de lucru, proiecte de rapoarte critice), fiscalitate și taxe (cine „scrie” recomandările). Au existat cazuri în care ofițeri sub acoperire ar fi încercat să influențeze conținutul rapoartelor Comisiei prin angajați unguri: „rescrie asta, scoate aia”.
Căderea rețelei e pusă, în mare parte, pe seama presiunii politice: sarcini urgente venite din Budapesta (sub supravegherea ministrului János Lázár, care coordona atât IH, cât și dosarele UE), cerințe cu termene de o zi, folosirea canalelor necriptate (SMS) pentru a chema contactele pe canalele „sigure”, neglijarea măsurilor de acoperire la întâlniri. „În scurt timp, toți știau că V. e de la IH”, spune o sursă; „până și colaboratorii secreți s-au trezit compromiși”. Toate episoadele descrise sunt anterioare lui 2018; în acel an, sediul IH a fost percheziționat de structuri aflate sub Ministerul de Interne, conducerea a fost demisă, iar agenția a fost mutată pe rând între MAE și Cancelaria premierului — cu rotații succesive de leadership.
De ce e caz de securitate pentru UE
Impactul dezvăluirilor a fost imediat: Comisia a confirmat deschiderea unei investigații interne și l-a însărcinat pe Ilkka Salmi, responsabil pe linie de securitate, să coordoneze verificările. În relatările presei apare și numele lui Olivér Várhelyi — astăzi comisar european — menționat prin prisma perioadei în care conducea Reprezentanța ungară la Bruxelles; Comisia precizează însă clar că nu există, în acest moment, dovezi că ar fi încălcat regulile, numirea sa actuală trecând prin filtrele standard. Budapesta respinge acuzațiile: ministrul de externe Péter Szijjártó, premiat de Putin (prin Lavrov) cu Ordinul Prieteniei, cea mai prestigioasă distincţie rusă acordată unui oficial străin, afirmă că „nu are cunoștință” despre asemenea operațiuni.
Așadar, avem trei redacții independente care documentează aceeași schemă și executivul UE care confirmă, prin acțiune, că miza este de securitate, nu de retorică politică. Vorbim despre racolare în Comisia Europeană, despre spioni cu acoperire diplomatică și despre persistența unei operațiuni care vizează centrul deciziei europene.
Cum a funcționat rețeaua: acoperire diplomatică și racolări
Rețeaua a fost construită cu răbdare, pe scheletul unei acoperiri diplomatice care a oferit imunitate, libertate de mișcare și un pretext natural pentru contacte repetate cu funcționari ai instituțiilor europene. În cadrul rezidenturii IH din Reprezentanța Permanentă a Ungariei pe lângă UE, ofițeri au fost integrați ca diplomați sau funcționari tehnici, sub coordonarea șefului de rezidentură care stabilea țintele, ritmul și intensitatea abordărilor. Țintirea a fost pragmatică: conaționali din aparatul european, mai ales din Comisie, filtrați după acces la documente de lucru și la grupuri de lucru sensibile. Profilarea s-a făcut din baze naționale, surse deschise și verificări de background, până când lista „abordabililor” a prins contur.
Intrarea în dialog era banală și deliberat non-intruzivă. Întâlnirile „de curtoazie” în parcuri, cafenele ori la marginea unor evenimente oficiale începeau cu conversații despre „ce se aude”, fără cereri explicite. Apoi miza creștea milimetric: se testau disponibilitățile prin solicitări minore, aparent inocente, până la prima cerere concretă pentru versiuni de lucru, note de orientare sau fragmente de documente interne. Când tentația banilor nu funcționa, apăreau stimulente ocolite – promisiunea unei finanțări indirecte pentru o organizație apropiată țintei, mascate prin alt organism de stat, ori invocarea datoriei patriotice. Obiectivul nu era o „recrutare” formală cu semnătură, ci implicarea repetată: să transformi livrarea de informații într-o rutină acceptată a întâlnirilor.
Pe măsură ce relațiile se consolidau, logistica se muta frecvent în Ungaria, iar transferul de date trecea pe canale tehnice protejate. În faza de pregătire, un alt diplomat cartografia actorii și accesul lor – o „culegere de ponturi” care marca terenul pentru operativi. În paralel, intermediari cu cărți de vizită ambigue cereau documente nepublice, jucând cartea identității comune: „suntem amândoi unguri”. Refuzurile punctuale nu anulau schema; important era ca mecanismul să producă în timp o conductă constantă de informații anticipative.
Rețeaua, însă, a acumulat erori operative. Presiunea politică de la centru a împins abordările în afara disciplinei: sarcini cu termen de o zi, convocări date pe SMS ca punte spre canale „sigure”, ritualuri previzibile ale întâlnirilor, neglijarea măsurilor de acoperire. Vizibilitatea șefului de rezidență a crescut până la etichetare publică în cercurile vizate, iar colaboratori au fost compromiși. În final, compromiterea a dus la „arderea” dispozitivului și la nevoia de reconstrucție.
Cazurile individuale din rețea explică de ce vulnerabilitatea nu se oprește la perimetrul diplomatic. Unul dintre actorii implicați a ajuns ulterior „expert național detașat” într-o structură de securitate a UE, cu acces larg inclusiv la baze interne de resurse umane, semn că procedurile de screening nu sunt calibrate pentru scenariul în care un stat membru se comportă ostil. Aici se află adevărata miză operațională: nu spectaculosul unui „agent prins cu plicul”, ci banalitatea eficientă a unui canal paralel care livrează devreme documente, aliniază din timp poziționări și permite intervenții discrete – o rescriere, o diluare, o amânare – exact acolo unde se decide direcția europeană.
Detalii care confirmă
Presa germană descrie trei spioni care au încercat să recruteze angajați ai Comisiei Europene; unul dintre ei figura ca „diplomat” în cadrul Reprezentanței Ungariei la Bruxelles în perioada în care Olivér Várhelyi conducea misiunea. Mecanismul se repetă: întâlniri „oficiale”, urmate de cereri pentru versiuni de lucru (drafturi) și informații interne. Aceste detalii reiau, practic, schema descrisă de Der Spiegel și Direkt36 pentru intervalul 2015–2017: rețea vizibilă, expusă și ulterior refăcută.
De ce contează? Nu pentru o lovitură de teatru, ci pentru canalul paralel care oferă acces anticipat la dosare, permite calibrarea mesajelor și virarea discretă a deciziei — prin amânare, diluare sau blocaj. Acoperirea diplomatică aduce imunități și pretexte legitime pentru întâlniri; racolarea arată ca o rutină de „mici favoruri”, nu ca un plic în parcare.
Context: linia Budapestei și investigațiile noastre
Cazul Bruxelles nu apare în vid. Ungaria lui Orbán blochează sistematic dosarele-cheie: veto-uri pe sprijinul pentru Ucraina, blocaje la pachetele de sancțiuni contra Rusiei și un conflict prelungit cu instituțiile europene pe statul de drept și pe legea „influenței străine” — criticată ca replică a modelului rusesc al „agenților străini” și trimisă de Comisie în fața Curții de Justiție.
Acesta este contextul în care investigația de la Bruxelles trebuie citită. În materialele publicate anterior pe Investigative-Report.ro — „Orban, colhoznicul lui Putin spionează Ucraina pentru Kremlin și sfidează Europa” și „Ungaria lui Orbán, calul troian al Kremlinului în Uniunea Europeană — stat-trădător cu obsesia refacerii Ungariei Mari” — am documentat că Budapesta a depășit demult faza „excentricităților politice” și funcționează operațional ca avanpost al Moscovei în interiorul Uniunii: aparate de stat, rețele diplomatice și canale neoficiale puse în mișcare pentru interesele Kremlinului și pentru proiectul iredentist al „Ungariei Mari”. Sincronizarea cu ceea ce vedem acum la Bruxelles este aproape didactică: aceleași instrumente — penetrare, racolare, acoperire — sunt folosite în inima UE, acolo unde se coagulează decizia.
Consecințe și măsuri necesare
Pentru cititorul român, miza nu e teoretică. O rețea paralelă de acces la informații în „centrul de comandă” al Uniunii înseamnă decizii denaturate sau întârziate în dosarele care ne privesc direct: Ucraina, securitatea energetică, coerența sancțiunilor, finanțarea apărării. Oricât de „modest” ar părea, un canal neoficial de informare tocește reziliența deciziei europene și compromite predictibilitatea de care depinde flancul estic.
Răspunsul necesar nu e indignarea publică, ci protecția instituțională: screening reînnoit pentru personal, trasee confidențiale pentru avertizori, protocoale stricte pentru contacte „sensibile” cu reprezentanțele statelor menționate în astfel de anchete și coordonare reală între Comisie, OLAF și Parchetul European acolo unde interesele operative ating fonduri și integritate. Primele mișcări sunt deja vizibile prin ancheta internă anunțată la Bruxelles; cronologia arată însă că perseverența Budapestei nu va dispărea fără un răspuns sistemic.
Ungaria lui Orbán nu mai este un „copil rebel” al Uniunii Europene, ci un stat-trădător care acționează ca avanpost al Kremlinului chiar în inima instituțiilor occidentale. Fiecare ordin transmis de Moscova este executat întocmai și la timp, pentru că prețul bunăvoinței Kremlinului este menținerea în viață a unei iluzii istorice. Iar această combinație – complicitate cu Rusia și obsesie iredentistă – face din Ungaria nu doar o vulnerabilitate, ci una dintre cele mai periculoase breșe strategice din interiorul Uniunii Europene.
About The Author
