Președintele Nicușor Dan a pus în dezbatere publică Strategia Națională de Apărare și a spus limpede: cetățeanul e în centru. Perfect — atunci primul articol e deja în imn: Deșteaptă-te, române; adică fii deștept, că prea mulți te-au vrut prost. Iar contrastul e clar: strategia e anunțată de un om care știe să numere, într-o țară în care, întrebat câți ofițeri de informații are România, un lider PSD s-a numărat și pe el și s-a încurcat la numărătoare: „nu știm câți suntem”. De aici începe discuția: dacă cetățeanul e în centru, prima linie de apărare e mintea lui — altfel apărăm decorul, nu țara.
Centrul Național Anti-Prostie
SRI-ul are un Centru Național Cyberint care păzește rețelele, dar România n-are încă un Centru Național Anti-Prostie care să păzească oamenii de la capătul lor. Aici e ruptura: noi apărăm impecabil firele, dar ignorăm capetele. Avem protocoale pentru troieni și phishing, dar zero pentru confuzie și impostură. Nu e doar retorică: Legea securității naționale (Legea 51/1991), art. 3 lit. f, spune că este amenințare orice acțiune care „subminează capacitatea economică și de apărare a țării”. Iar prostia instituționalizată intră direct în această categorie.
Pe scurt: când decizia proastă blochează infrastructuri, nepriceperea irosește bani, iar improvizația slăbește apărarea, vorbim de securitate națională — chiar fără steag străin la orizont. Un atac informatic îl stingi în ore. Un atac „democratic” ține un mandat — două, trei — până devine normalitate, tradiție, nostalgie. Hackerii îți fură parolele; proștii îți fură viitorul și lasă la schimb poze cu panglici. Statul a înălțat garduri în jurul serverelor, dar ușa din față a rămas deschisă: intri lejer cu o metaforă lacrimogenă și o promisiune ieftină.
Aici ar fi rostul Centrului Anti-Prostie: fără girofar, dar cu manuale; fără mascați, dar cu criterii; fără arestări, dar cu arestarea minciunilor. Până atunci, singurul antivirus rămâne bunul-simț — iar el nu se instalează prin Ordonanță.
Adevărul spus din greșeală
Ianuarie 2007. Întrebare banală, la conferința de presă a liderului PSD, Mircea Geoană: „Credeți că sunt prea mulți ofițeri de informații în România?” Răspunsul celui pe care fostul său șef, Ion Iliescu, îl ștampilase sec — „prostănac” — a fost demn de un muzeu al sincerității involuntare, ca să nu spunem de-a-dreptul, al prostiei care se deconspiră gratuit: „Nu știm câți suntem, în primul rând!” Culmea: absurdul nu a fost improvizat pe loc; era acolo de mult. Noi doar l-am văzut în direct. E stand-up jupuit pe viu: un stat care nu-și poate număra paznicii nu are cum să se apere. Iar dacă nu știi câți te păzesc, cum știi de cine te păzesc?
În clipa aceea, machiajul de protocol a căzut și s-au văzut rădăcinile sistemului — cu PSD la butoane, pe vremea lui Geoană. De atunci tot vopsim imaginea cu „strategii”, „viziuni”, „foi de parcurs”, dar breșa a rămas: fără o numărătoare exactă — oameni, mandate, bugete — te bazezi pe noroc; iar când conduci pe noroc, planul devine decor. Prostia administrativă nu e răutate, e seninătatea cu care confunzi harta cu teritoriul, foaia cu proiectul, conferința cu reforma. Iar de fiecare dată când ridicăm din umeri, sistemul ne mulțumește politicos: „Mulțumim că nu v-ați implicat!”
Când prostia devine infrastructură
În România, prostia nu e accident; e material de construcție. Cu ea s-au turnat autostrăzile — adică lipsa lor —, Autostrada Transilvania–Bechtel: kilometri pe hârtie, metri pe teren, despăgubiri la zi, spitalele regionale — adică machetele —, Iași, Cluj, Craiova: ani de machete digitale, terenuri „inaugurate” și șantiere care vin mereu „de la anul”, reforma educației — adică pdf-ul, cu manualul unic din 2018 care a reușit performanța să greșească lecția înainte s-o predea.
Am descoperit astfel un aliaj miraculos: beton armat cu scuze. „Nu avem nevoie acum”, „nu e prioritar”, „nu sunt clarificări”, „nu sunt semnături electronice”.
România digitală e atât de digitală încât îți cere să vii personal ca să depui online, cu dosarul cu șină ținut drept token de autentificare. România europeană e atât de europeană încât returnează banii europeni impecabil, la termen — nefolosiți, după portaluri-fantomă și platforme care s-au lansat direct spre nicăieri — vezi eRomânia, scumpă și pustie.
La Transporturi, banda întâi e pentru scuze, banda a doua pentru promisiuni, banda a treia pentru panglici. În sănătate, proiectele „pilot” decolează la timp, dar doar în campanie. În educație, manualele se schimbă ca vremea: te îmbraci și tot ud ajungi. Iar în administrație, semnătura electronică circulă pe hârtie cu o viteză amețitoare, în timp ce „cloud-ul guvernamental” e un nor de cuvinte.
Primării care montează semafoare pe drumuri fără mașini; comune care cumpără drone ca să numere porci inexistenți; licitații IT scrise de oameni care confundă caietul de sarcini cu un caiet de compuneri, rezultatul fiind platforme care pâlpâie o lună și intră apoi în „mentenanță” perpetuă. Adevăratul nostru PNRR a fost dintotdeauna același: Planul Național de Rămas în Rutina. Și îl implementăm exemplar — cu fotografie, cu speech, cu „începuturi istorice” care se termină discret la rectificare.
Călin Georgescu — profetul prostiei luminate
Cel mai clar risc nu e la graniță, e la pupitru. Prostul ajuns președinte nu schimbă doar draperiile, schimbă sistemul de coordonate: adevărul devine decor, iar decizia devine spectacol. Dacă prostia de birou e beton, prostia mistică e neon: luminează, hipnotizează, adună insecte. Călin Georgescu n-a apărut din senin; n-a inventat gogomănia, i-a pus aureolă. România a fost, în ultimii ani, la un pas să confunde urnele cu scena și scena cu manualul. A fost fabricat la minut: televiziuni care i-au dat ecou, rețele care i-au făcut cult, partide care i-au pus ramă. Un prezidențiabil din lozinci, mistică de plastic și conspirații la minut. Din repertoriu:
- „Dacii se hrăneau cu aerul munților și cu fructele pădurii. atât!”,
- „Omul nu a ajuns pe Lună, totul a fost o manipulare.”
- „Nu există COVID, nu l-a văzut nimeni”,
- „Oare apa este chiar H2O, așa cum am fost instruiți, ca să nu zic dresați să credem? Eu vă spun că nu-i așa. Acolo este informație, de-aia îți vine în PET de pastic, ca să nu mai fie informație. Dacă ar fi ea așa cum a fost lăsată, ea îți dă informație”,
- „Aș face leul egal cu lira sterlină!”,
- „Acest 5G care este extrem de periculos pentru viața omului”,
- „Neutralitatea nu este doar o alegere politică, ci o obligație față de univers”.
Nu e un concurs de glume, e un manual de dislocare a realității. Iar când manualul ăsta devine program politic, nu mai vorbim despre libertatea de opinie, ci despre amenințare la securitatea națională: exact cum spune legea cu pricina, subminarea capacității economice și de apărare începe, de regulă, cu subminarea capacității de a gândi.
Georgescu a fost împins spre Cotroceni ca un produs de teleshopping: „îl vrei? sună acum!”. Când procedurile i-au pus frână, n-a câștigat rațiunea, a câștigat victimizarea: „mi-au furat poporul, mi-au furat viitorul”. Și aici e miezul pericolului: dacă nu faci igiena minții la timp, ajungi să faci terapie intensivă statului.
O țară care confundă proba de competență cu proba de rating ajunge să-și măsoare viitorul în vizualizări; în loc de „care e planul?”, întrebarea devine „cât de viral e?”. De la viral la vital e doar o literă care cade — și, odată cu ea, cade și bunul-simț.
Să râdem? Da — dar pe fapte.
Când ți se vinde gogomănia că dacii „trăiau cu aer și lumină”, replica e simplă: meniul antic avea grâne, carne sărată și brânză; aerul era gratis, nu era felul principal (arheologia găsește sâmburi și oase, nu „prană” în ceramică).
Când ți se spune că „omul n-a ajuns pe Lună”, răspunsul e ingineria care ți-a pus internetul cu care postezi negarea — plus roci aduse și retroreflectoare pe care bate laserul.
Când auzi „nu există COVID”, răspunsul e biologia și statistica: virus secvențiat, tratamente, ATI-uri pline și exces de mortalitate — nevăzutul care se vede pe grafice.
Dacă H2O e informație, cum zice profetul prostiei, educația s-ar face la dozator: n-ar mai trebui să ne trimitem copiii la școală, ci doar să-i hidratăm corespunzător. Apa plată ar fi știri, iar minerală contrainformație. Din păcate pentru guru, chimia nu se bea, se învață.
Când zice „fac leul egal cu lira”, răspunsul e BNR și balanțele: paritățile nu se dau prin decret și nici prin live, cum nu muți munții prin status.
Când ți se spune că „5G e extrem de periculos”, răspunsul e fizica: non-ionizant, cu limite de expunere măsurabile — e mai aproape de router decât de radiologie.
Iar când îți vinde „neutralitatea” drept obligație cosmică, traduci din mistică în geopolitică: e slogan de pe agenda FSB a Kremlinului. În practică, asta înseamnă scoaterea României din jocul de alianțe — adică din NATO — și rămânerea în câmp deschis, fără scut. Vibrațiile Carpaților nu țin loc de garanții, iar metaforele nu apără frontiere: la graniță plătești cu vulnerabilitate. Pe limba legii, asta se numește subminarea capacității de apărare.
Să o spunem fără menajamente: prostia carismatică e tehnologie politică. Are canal de distribuție, are influenceri, are metrici. Nu-ți cere să înțelegi; îți cere să simți. Nu-ți cere să verifici; îți cere să repeți. Și, mai ales, nu-ți cere să numeri; îți cere să scandezi. De aici până la proiecte naționale făcute din aberații e un singur pas: politici publice fără fundament în realitate, fără știință, fără rigoare — adică educație fără biologie, energie fără fizică, economie fără matematică. Ți se promite „demnitate”, dar ți se livrează înapoiere cu certificat. Neonul dă bine în poză; nota de plată vine pe kilowați, nu pe vibrații.
Sub conjuncția lui Venus și a vrăjitoarei Baba Vanga
Publicul are statistica lui. În 2010, un studiu universitar (STISOC) arăta că 42% dintre români credeau că Soarele se învârte în jurul Pământului; doar unul din zece avea cultură științifică cu adevărat activă. 22% considerau horoscopul „foarte științific”, aproape 40% spuneau că zodia le influențează „mult sau foarte mult” personalitatea, iar aproape jumătate creditau norocul peste școală. În 2016, un material tv nota că 57% iau în serios horoscopul.
Cronologia e importantă: 2010 a fost acum 15 ani — dar nimic nu indică o vindecare spectaculoasă; doar s-a mutat scena, de la TV la feed. Mai nou, PISA 2022 confirmă că alfabetizarea reală nu s-a însănătoșit: România e sub media OCDE la matematică, citire și științe, cu aproximativ 428 de puncte în fiecare domeniu. Iar pe digital, suntem poeți fără tastatură: doar 27,7% dintre români au cel puțin competențe digitale de bază, față de 55,6% media UE — adică feed avem, filtre nu.
Între timp, Soarele nu s-a rotit în jurul nostru, dar mintea colectivă s-a rotit în jurul influencerului. România trăiește într-un ecumenism ciudat: duminică ne rugăm, luni legăm ața roșie, marți dăm share la „adevăruri ascunse”, miercuri „nu credem în mainstream”, joi „simțim noi”, vineri luăm salariul, sâmbătă căutăm vinovați.
Când pui horoscopul înaintea știrilor economice, rezultatul e garantat: pe cer constelații, pe pământ consternări. Și cum televiziunile vând emoție, iar platformele vând adrenalină, rămânem cu o formidabilă infrastructură de trăiri. Din păcate, conductele duc lacrimi, nu gaz. Iar în acest decor, vrăjitoarea Baba Vanga e mai persuasivă decât orice campanie de alfabetizare digitală: promite ce realitatea nu poate promite — sens fără efort, rezultate fără cauză, dreptate fără probă. Democrația, în schimb, cere exact invers.
Cum se fabrică votantul perfect
Democrația vine cu un defect din fabrică: votul prostului cântărește la fel ca al deșteptului. Asta e ironia sistemului — și riscul lui. Economie politică simplă: un cetățean educat costă — pune întrebări, cere licitații curate, verifică cifre; un cetățean sedat e mai ieftin și aduce randament electoral. Politicienii isteți (la instinct, nu la cultură) au înțeles de mult că e mai ieftin să menții prostia decât să construiești discernământ. De aceea, producția începe devreme. La grădiniță înveți cumințenia, nu curiozitatea. În clasele primare înveți programa pe de rost, nu metoda; în gimnaziu înveți să repeți definiții, nu să pui întrebări; în liceu înveți „rezumatul”, nu textul. Acasă înveți „descurcă-te”, nu „verifică”. „Să treacă proiectul”, nu „să treacă prin cap”. La televizor deprinzi indignarea la comandă. Manualul paralel e scris la televiziunile de casă și în feed-uri calibrate pe frici; algoritmul nu te informează, te fidelizează. Pe internet, devii specialist universal după trei clipuri. În campanii, intră marfa fină: micro-țintire, focus-grupuri, A/B testing pe emoții, sondaje cu întrebările puse ca să dea răspunsul corect. Ți se spune că „tu decizi” și chiar decizi — dar dintr-un meniu măsluit care ți se pune în față. Un meniu de fast-food civic: porții mari de vinovați, sos de urgență, niciun ingredient real, dar multă aromă de panică.
Votantul ideal e un profil psihologic: informat din titluri, sceptic la știință, credul la ce simte el că e adevărat, harnic în comentarii, obosit la bibliografie. Nu întreabă cât costă kilometrul de autostradă; întreabă când vii la festival. Și, mai ales, recunoscător pentru nimic: o poză, o brioșă, o promisiune. Votanții nu se nasc, se fabrică. Cu „e prea complicat”, cu „las’ că știm noi”, cu „o să fie bine”, cu „vă dăm înapoi ce v-a luat viața”, cu „vin străinii să ne fure”. Cu bani publici reciclați în „publicitate de interes general”, care cumpără spații, nu idei.
E o agricultură intensivă de neînțelegere. Se seamănă emoție, se recoltează mandate. Iar după recoltă, urmează irigarea: talk-show-uri care urlă în loc să explice, „dezbateri” care pun pe același scaun expertul și conspiraționistul, ca și cum adevărul ar fi o medie aritmetică. Asta se numește „echilibru”: jumătate adevăr, jumătate delir — 100% confuzie. Așa se obține votantul perfect: sigur că are dreptate, sigur că „i s-a făcut”, sigur că știe „cum stau lucrurile” — adică exact așa cum i le-a povestit algoritmul. Adevărul e că nu se fură voturi în ziua votului; se fură înainte, când se ieftinește gândirea.
DE CE TOȚI TE VOR PROST
Pentru că un om educat e greu de furat, iar un popor educat e imposibil de păcălit pe termen lung. Hoțul are nevoie de întuneric; politicianul hoț are nevoie de întuneric cu rating. De aceea, ți se livrează, zi de zi, ceață premium.
Ți se spune că „adevărul e undeva la mijloc” — deși între matematică și horoscop nu există mijloc.
Ți se oferă conspirații — sunt mai ieftine decât reformele.
Ți se cumpără televiziunile care urlă și ți se înfometează redacțiile care verifică.
Ți se țin discursuri lacrimogene despre „țară”, ca să nu întrebi de contracte.
Ți se fragmentează examenele, să nu vezi eșecul.
Ți se multiplică „proiectele pilot”, ca să nu mai cauți rezultatele.
Ți se explică doct că „poporul nu e pregătit” — de parcă ar fi datoria poporului să-și pregătească manualele.
E mai ieftin să te învețe să simți decât să calculezi; emoția costă puțin și se vinde repede. Deviza industriei e clară: „Ține-l sărac în informare, bogat în resentiment, să voteze pe cine trebuie fără să știe de ce.” Restul îl face algoritmul: îți livrează confirmări, nu corecții; te fidelizează, nu te alfabetizează. Aici încape și presa de companie, și universitatea obosită, și ONG-ul rebranduit din fonduri, și influencerul cu licență în „simț și sensibilitate”. Se mai adaugă și „publicitatea de interes general” plătită din bani publici — care cumpără spații, nu idei.
De aceea întrebarea nu e retorică, e tehnică: DE CE TOȚI TE VOR PROST? Pentru că prostul nu cere dovezi, cere povești. Nu verifică, viralizează. Nu ține minte tot, dar ține minte cine „a vorbit frumos”. Cere spectacole, nu rapoarte; lozinci, nu bugete. Și, mai ales, e disponibil: iese la vot la orice oră, dacă-i cânți melodia potrivită. E resursa regenerabilă a unei clase politice care trăiește din reciclarea promisiunilor. „Votul meu”, repetat destul, devine „votul lor”.
Asta e filosofia tuturor partidelor postdecembriste, devenite între timp partide istorice doar pentru că n-au murit: PSD, patriarhul sistemului, urmat de PNL, UDMR, PMP și restul formațiunilor care se multiplică, se sparg și se recompun la fiecare ciclu, cu aceleași fețe, același instinct și aceeași foame, doar cu altă etichetă electorală.
Când prostia devine amenințare la securitatea națională
Toată această mascaradă n-ar trece de stadiul de glumă virală dacă n-ar produce efecte strategice. Dar produce. Fake-news-ul rupe coeziunea internă. Analfabetismul funcțional sabotează participarea democratică. Incompetența promovată în vârf subminează infrastructuri critice. Amânările, confuziile și improvizațiile ne fac impredictibili pentru parteneri. Exact ceea ce descrie Legea 51/1991 la capitolul „subminare” (art. 3 lit. f — „subminarea capacității economice și de apărare a țării”) — fără spioni, fără tancuri, doar cu ședințe. Un prost la butoane nu trebuie să vândă secrete ca să provoace dezastru; e suficient să nu înțeleagă consecințele unei semnături. Prostia strategică produce aceleași efecte ca un sabotaj reușit, doar că are semnătură, ștampilă și conferință de presă. Și pentru că prostia nu are dosar penal, ci consecințe, rămânem cu inventarul: bani europeni ratați „din motive tehnice”, spitale care ard în timp ce discursurile se răcesc, profesori care pleacă, medici care pleacă, investitori care pleacă — în general pleacă exact cei care știu să numere; iar cei care știu să scandeze rămân. În limbaj operativ: risc intern, persistent, cu vectori legitimați democratic. Când deciziile proaste devin politică publică, nu mai ai nevoie de adversar extern: îl înlocuiești cu tine.
A spune că prostia e amenințare la adresa securității nu e pamflet, e propoziție de raport CSAT. În orice stat serios, s-ar scrie „Planul Național de Reziliență Mentală”: educație critică timpurie, alfabetizare digitală reală, criterii de numire, standarde pentru mass-media, audit rapid pentru proiecte strategice, sancțiuni pentru incompetență cu efect sistemic, teste de competență pentru funcțiile critice și minim de verificare factuală obligatorie la contractele publice. La noi, se scrie „planul de comunicare” și se speră că realitatea va ține pasul cu teleprompterul. Între timp, realitatea nu citește comunicate — trimite facturi.
Râdem, deci existăm
Românul are două talente: să supraviețuiască și să facă haz. Ne-au ținut în viață. Dar hazul, fără memorie, devine complice. Râdem de proștii de la televizor și îi transformăm în audiență; râdem de guru și îi transformăm în fenomen; râdem de propriile gafe și le transformăm în tradiție. Apoi vine duminica votării și râsul se pune în urnă.
Nu cer nimănui să fie geniu. Cer doar acest minim instinct de conservare: să nu mai votăm împotriva noastră cu entuziasm. Și pentru că Strategia Națională de Apărare e acum în dezbatere publică, e loc de un alineat clar: „Prostia instituționalizată și prostia propagată sistemic constituie amenințări la adresa securității naționale; contramăsurile sunt criterii, verificare factuală obligatorie, standarde pentru funcțiile critice și sancțiuni pentru incompetența cu efect sistemic”.
Dacă SRI-ul are un Centru Național Cyberint, statul ar trebui să-și deschidă — măcar ca exercițiu de imaginație — un Centru Național Anti-Prostie. N-ar avea sirene, dar ar avea manuale. N-ar avea girofar, dar ar avea criterii. N-ar aresta oameni, ar aresta minciuni. Iar asta trebuie trecut, negru pe alb, în Strategia aflată la consultare — nu doar spus la conferințe. Până atunci, singura instituție care ne rămâne și pe care nu ne-o poate confisca nimeni, e mintea. Cine și-o folosește, trăiește. Cine și-o închiriază, votează la cheie.
Râdem? Bine. Dar după ce râdem, numărăm: nu like-urile, ci urmările. Râsul e bun; restul e matematică. La urnă nu se scandează — se calculează.
About The Author
