Secretarul general al NATO, Mark Rutte, a venit pe 26 ianuarie 2026, la Bruxelles, în fața eurodeputaților (în cadrul unei audieri la comisiile de securitate și apărare și de afaceri externe) cu un mesaj fără echivoc: Europei îi lipsește, astăzi, capacitatea de a se apăra fără Statele Unite, iar orice alternativă construită rapid ar costa enorm, inclusiv prin nevoia unei descurajări nucleare proprii.
Intervenția a avut loc pe fondul unei crize de încredere alimentate de declarațiile agresive, iresponsabile și presiunile publice ale lui Donald Trump, inclusiv episoadele legate de Groenlanda și condiționările economice față de aliați, care au reaprins în Europa discuția despre o capacitate de apărare mai autonomă. În acest cadru, Rutte a ales să apere cu fermitate păstrarea SUA în arhitectura de securitate europeană, chiar și cu riscul de a părea avocatul unui partener care se dovedește antieuropean și tot mai imprevizibil.
Dependența strategică de SUA și argumentul costurilor
Pledoaria lui Mark Rutte din Parlamentul European, în favoarea menținerii Statelor Unite în arhitectura de securitate a Europei, a sunat ca un apel de alarmă, dar și ca o justificare defensivă a status quo-ului într-un moment în care tocmai credibilitatea partenerului american se află sub semnul întrebării. Mesajul a fost direct: Europa, în forma ei actuală, nu se poate apăra fără SUA, iar orice tentativă de a construi rapid o alternativă ar avea costuri economice uriașe și consecințe strategice greu de gestionat. Problema este că această pledoarie vine după luni în care Donald Trump a demonstrat, prin declarații și amenințări publice, că angajamentul american față de aliați depinde de calcule personale, tranzacții ad-hoc și presiuni care subminează chiar ideea de securitate colectivă.
În fața eurodeputaților, Rutte a respins explicit ideea că Uniunea Europeană sau Europa în ansamblu ar putea asigura singură propria apărare într-un termen rezonabil. El a argumentat că o construcție defensivă separată ar necesita cheltuieli mult peste pragul de 5% din PIB discutat în NATO, ajungând, în evaluarea sa, spre 10%, și ar obliga statele europene să dezvolte inclusiv o capacitate proprie de descurajare nucleară. Mesajul, rostit fără echivoc, a fost că umbrela nucleară americană rămâne garantul suprem al securității europene și că renunțarea la ea ar însemna pierderea unei protecții care nu poate fi înlocuită rapid.
Această poziție explică de ce Rutte a devenit, în practică, un avocat al menținerii legăturii transatlantice chiar și în condițiile în care comportamentul liderului de la Washington a creat fisuri serioase de încredere. În ultimele săptămâni, amenințările lui Trump privind Groenlanda, sugestiile legate de folosirea forței și condiționările economice adresate aliaților au arătat o abordare imprevizibilă, incompatibilă cu stabilitatea pe care se bazează descurajarea colectivă. Chiar dacă aceste declarații au fost ulterior nuanțate sau retrase parțial, semnalul transmis capitalelor europene a fost limpede: garanțiile de securitate pot deveni monedă de negociere politică internă în SUA.
În acest context, discursul lui Rutte a încercat să fixeze o linie de continuitate. El a insistat că Statele Unite rămân angajate față de articolul 5 și că Washingtonul are nevoie de NATO la fel de mult cum NATO are nevoie de Washington. Mai mult, secretarul general al alianței i-a atribuit lui Trump meritul de a fi forțat statele europene să crească cheltuielile militare până la pragul de 2% din PIB, prag atins sau depășit recent de numeroși aliați care anterior ezitau. Este o recunoaștere pragmatică a faptului că presiunea americană a produs efecte concrete, chiar dacă a fost exercitată într-un stil disruptiv.
Europa între realismul NATO și nevoia unei alternative
Totuși, pledoaria are și o dimensiune problematică. În timp ce Rutte avertizează asupra costurilor uriașe ale unei autonomii strategice europene accelerate, realitatea geopolitică arată că Europa se află deja într-un proces forțat de regândire a propriei apărări. Agresiunea Rusiei împotriva Ucrainei și amenințările repetate ale Kremlinului, personificate de Vladimir Putin, au demonstrat că războiul convențional pe continent nu mai este un scenariu teoretic. În același timp, dependența aproape totală de garanțiile americane devine riscantă atunci când liderul SUA folosește alianța ca instrument de presiune politică.
De aici rezultă tensiunea centrală a momentului: Europa are nevoie de SUA pentru securitatea imediată, dar nu își mai poate permite să trateze această dependență ca pe o constantă imuabilă. Chiar Rutte recunoaște implicit acest lucru atunci când încurajează consolidarea industriei europene de apărare, cu mențiunea că, pe termen scurt, aceasta nu poate furniza nici pe departe tot ceea ce Ucraina și statele de pe flancul estic au nevoie. Insistența sa ca fondurile europene destinate Kievului să poată fi cheltuite și pe armament american reflectă tocmai această lipsă de capacitate internă suficientă.
În Parlamentul European, reacțiile au fost împărțite. Unii eurodeputați au văzut în discursul lui Rutte o doză de realism necesar, un refuz al iluziilor legate de o armată europeană construită peste noapte. Alții au perceput mesajul ca pe o frână politică pusă deliberat unei autonomii strategice care, deși costisitoare, pare inevitabilă pe termen mediu. Avertismentul că o armată europeană ar dubla structurile NATO și ar fi „pe placul lui Putin” a fost interpretat ca o încercare de a delegitima orice dezbatere serioasă despre alternative.
În esență, pledoaria lui Mark Rutte dezvăluie dilema fundamentală a securității europene în epoca Trump. NATO rămâne, în prezent, singurul cadru credibil de apărare colectivă, iar SUA sunt componenta sa indispensabilă. În același timp, comportamentul imprevizibil al liderului american a erodat certitudinile pe care se baza această arhitectură. Europa se află prinsă între necesitatea imediată de a păstra SUA în alianță și obligația strategică de a-și construi, treptat, o capacitate proprie de apărare care să reducă vulnerabilitatea față de capriciile politice de la Washington. Rutte a ales să apere prima opțiune cu toată forța funcției sale; rămâne de văzut cât timp va mai fi suficient acest argument într-o lume în care garanțiile nu mai par definitive.
About The Author
