Sunt jurnalist de investigații de peste 34 de ani și absolvent, cu licență, al aceleiași Facultăți de Matematică a Universității din București pe care a urmat-o și Nicușor Dan. De numele lui am auzit cu foarte mulți ani în urmă, încă din perioada în care performa la vârf ca olimpic internațional, dublu medaliat cu aur, într-un timp în care asemenea rezultate reprezentau repere clare de excelență. De numele lui Horea Bădău, care astăzi se revendică drept „om de presă” și lansează acuzații în spațiul public, nu am auzit niciodată până la scandalul de anul trecut legat de acuzații de hărțuire sexuală, deși activez în presă din 1990. Omul n-a fost în linia întâi a presei niciodată, altfel l-aș fi remarcat. În prezent, același individ își propagă elucubrațiile folosindu-se de mass-media și de rețelele sociale — mediul meu de lucru — și lansează o acuzație de impostură academică bazată pe confuzii și insinuări fără acoperire factuală. Din acest motiv, am considerat necesar să așez faptele verificabile din surse publice într-un cadru coerent de analiză și să demontez acuzațiile de impostură academică formulate la adresa lui Nicușor Dan.
Președintele Nicușor Dan este ținta unei campanii de discreditare construită în jurul unei acuzații false de „impostură academică”, vehiculată insistent în spațiul public sub aparența unei dezvăluiri. Mecanismul este unul clasic: un detaliu birocratic real este scos din context, reinterpretat forțat și transformat într-o suspiciune gravă, menită să erodeze credibilitatea profesională și, implicit, autoritatea morală a celui vizat. În centrul acestei operațiuni de dezinformare se află Horea Bădău, fost cadru didactic la o facultate de jurnalism, care se prezintă drept „expert” și lansează acuzații în spațiul public, susținând că studiile de masterat și doctorat ale lui Nicușor Dan ar fi nule sau obținute fraudulos, pe motivul absenței unei licențe românești.
Contextul în care aceste acuzații sunt lansate este esențial. Bădău a fost subiectul unor investigații de presă publicate anul trecut de RISE Project și Scena9, care au documentat mărturii ale unor foste studente privind comportamente abuzive și hărțuire sexuală, acuzații pe care acesta le neagă. Ulterior, Comisia de Etică a Universității din București a constatat încălcarea Codului de etică și deontologie în cazul său. După acest episod, revenirea sa în spațiul public are loc nu ca obiect al unei verificări, ci ca sursă de acuzații grave, formulate fără probe și propagate pe principiul „calomniază, că tot rămâne ceva”.
Demersul său se bazează pe o confuzie deliberată între două sisteme universitare diferite, cel românesc și cel francez, aplicând retroactiv reguli locale asupra unui parcurs academic desfășurat și validat integral în Franța. Din această amestecare interesată de planuri se construiește o concluzie falsă, care ignoră performanța de vârf, selecțiile internaționale, procedurile instituționale și urmele academice verificabile. Articolul de față demontează pas cu pas această construcție, arătând de ce acuzația nu doar că nu se susține, dar se prăbușește în contact cu faptele, documentele și realitatea sistemului universitar francez.
Răspunsul Universității din București și distorsiunea deliberată a sensului său
În centrul întregii construcții stă un fapt banal, transformat artificial în „dovadă”: Universitatea din București a emis un răspuns administrativ în care confirmă că informațiile din CV-ul lui Nicușor Dan corespund evidențelor instituției și că parcursul său universitar a continuat în Franța. Atât. Un document neutru, care certifică o cronologie.
Dar mecanismul mediatic a făcut ceea ce face de obicei când are nevoie de un vinovat: a luat un răspuns birocratic și l-a transformat într-o sentință. Dintr-o confirmare a traseului educațional, presa ostilă a extras un verdict: „nu are licență, deci e impostor”. Apoi a cerut publicului să accepte această concluzie ca pe o demonstrație matematică.
Publicația Gândul a găzduit și lansat exact această dezinformare a lui Bădău, fără nicio verificare, prezentând drept certitudine ideea că „masterul în Franța a fost făcut ilegal” și insinuând că lipsa unei diplome românești ar compromite întregul parcurs academic. Fițuica online CotidianulHD a mers și mai departe, construind o poveste fabricată cu zone de ambiguitate, diplome lipsă și aranjamente obscure, livrată drept „investigație” cu tonul specific presei care preferă conspirația în locul probelor reale de care ai nevoie pentru a demonstra o presupusă fraudă academică, insinuată de Bădău.
Aici trebuie spus limpede: într-o investigație reală despre impostură academică, nu începi cu zvonul și nu construiești pe baza unei interpretări administrative. Începi cu instituțiile care au emis diplomele invocate a fi fost obținute fraudulos. Iar în cazul lui Nicușor Dan, exact instituțiile franceze — cele care l-au admis, l-au format și i-au acordat titlurile — au lăsat urme publice clare, verificabile, care contrazic frontal întreaga construcție mediatică.
Performanța de vârf care precedă diploma
Înainte de diplome, există performanța, iar aici vorbim de performanța de vârf la cel mai înalt nivel competitiv din lume: Olimpiada Internațională de Matematică, unde o singură problemă rezolvată impecabil valorează mai mult decât întreaga industrie postdecembristă de doctorate de vitrină, cu plagiat recurent, folosite ca treaptă de carieră. În matematică, aceasta este și cea mai greu de falsificat formă de validare. Nicușor Dan apare în arhiva oficială a Olimpiadei Internaționale de Matematică cu două medalii de aur consecutive, în 1987 și 1988, ambele cu punctaj maxim (42/42).
Acest detaliu nu este un ornament biografic; este cheia de lectură a întregului parcurs. În ecosistemul marilor școli franceze, o asemenea performanță funcționează ca o monedă academică de prim rang: deschide uși, justifică selecții competitive și atrage recomandări. De aceea, când cineva încearcă să prezinte traseul lui Nicușor Dan ca „imposibil” sau „suspect”, prima verificare onestă este dacă avem în față un student obișnuit. Răspunsul este simplu: nu. Avem de-a face cu un vârf, iar pentru un astfel de profil selecția internațională a ENS rămâne un mecanism firesc, nu o excepție inventată ulterior. Prin urmare, o discuție serioasă despre studii pleacă de la urmele instituționale și academice lăsate în Franța, acolo unde diplomele au fost efectiv acordate și înregistrate, nu de la o speculație administrativă.
A ignora acest fapt — sau a-l minimaliza — nu este o eroare, ci o manipulare. Pentru că fără acest context, orice discuție despre diplome, licențe sau proceduri administrative devine artificială. Performanța este ceea ce explică parcursul. Iar performanța, spre deosebire de zvon, nu poate fi inventată.
Confuzia deliberată dintre două sisteme universitare incompatibile
În centrul atacului împotriva lui Nicușor Dan se află o confuzie între două sisteme universitare care nu seamănă nici ca structură, nici ca proceduri, nici ca terminologie. O confuzie care nu este accidentală, ci convenabilă.
În România anilor ’80-’90, „licența” obișnuită la Matematică era diploma obținută după patru ani de studiu, iar pentru generațiile intrate din 1989 durata studiilor a fost de cinci ani; peste această structură exista și un an suplimentar de studii aprofundate (format 5+1). În Franța, aceeași perioadă era structurată complet diferit: DEUG (diplomă universitară după primii 2 ani, aproximativ „ciclul de bază”), licence (nivelul de după 3 ani, echivalent aproximativ „final de ciclu universitar”), maîtrise (anul 4, nivel intermediar către studii avansate), DEA (Diplôme d’études approfondies, „studii aprofundate”, diplomă de cercetare premergătoare doctoratului, echivalentă ca nivel cu un master de cercetare în sistemul actual) — trepte distincte, cu reguli proprii, fără echivalent direct în sistemul românesc.
În practică, diferența nu e doar de terminologie, ci de mecanism: în zona marilor școli, mai ales la ENS, parcursul era organizat altfel decât „schema” pe care o proiectează automat spațiul public românesc.
Matematicianul Florin Belgun (medaliat la Olimpiada Internațională de Matematică: aur în 1990, argint în 1988 și 1989), care a descris public că a urmat același tip de traseu în Franța după anii făcuți la Universitatea din București, subliniază un detaliu pe care polemica îl ratează: în acea perioadă, ENS era cadrul de selecție și formare, iar diplomele universitare propriu-zise (licence, maîtrise, DEA) erau obținute prin universitățile la care elevii ENS erau înscriși în paralel. La Matematică, licence și maîtrise puteau fi parcurse într-un ritm concentrat, iar DEA era pasul standard către doctorat. În această logică, înscrierea la DEA (masterul de cercetare al epocii) arată funcționarea normală a parcursului, inclusiv pentru candidații admiși prin selecții internaționale care îi plasau direct la nivelul cerut pentru etapa următoare.
A ignora această diferență nu este o eroare de înțelegere, ci o manipulare de vocabular. Exact pe această incompatibilitate mizează acuzatorii publici: dacă spui suficient de des „nu are licență”, publicul român va presupune automat că lipsa unei diplome românești invalidează un parcurs academic francez. Numai că sistemul francez nu funcționează după regulile românești, iar accesul în marile școli nu depinde de o „licență” românească, ci de concursuri și selecții proprii.
Iar în cazul lui Nicușor Dan, instituțiile franceze vorbesc clar, oficial și fără echivoc.
Institutul Galilée — parte a Université Paris XIII, astăzi Université Sorbonne Paris Nord — consemnează explicit că Nicușor Dan a fost admis la École Normale Supérieure (ENS) în 1992 și că a susținut doctoratul în 1998 la universitatea lor.
În paralel, ENS îl listează ca „ancien élève”, admis prin selecția internațională — un mecanism special creat pentru candidați de elită din afara Franței, exact profilul unui dublu olimpic internațional cu punctaj maxim. Instituția notează și performanțele sale la olimpiade, pentru că acestea sunt criterii de selecție, nu simple detalii biografice.
Mai mult, descrierea oficiala a selectiei internationale ENS arata ca admiterea prin aceasta ruta presupune scolarizare la ENS si un parcurs care include, in paralel, DEA (nivel master). Pentru anii ’90, diplomele erau obtinute prin universitati (licence/maitrise/DEA), in timp ce ENS oferea cadrul de formare si selectia de elita; asta explica de ce etapa de master/DEA este structurala, nu o “exceptie” inventata ulterior.
În acest punct, lanțul propagandistic al acuzatorilor publici se rupe. Dacă instituția care te admite printr-un concurs internațional spune că parcursul include master, atunci teoria „masterului ilegal” devine o improvizație retorică. O manipulare grosolană. Nu mai vorbim despre lipsa unei hârtii românești, ci despre o instituție franceză care își asumă public statutul de „ancien eleve” (fost student) al lui Nicușor Dan și natura selecției prin care a fost admis.
A reduce acest parcurs la „nu are licență în România” înseamnă a falsifica realitatea, a aplica regulile unui sistem asupra altuia, deși cele două nu sunt compatibile. Înseamnă a transforma o diferență de arhitectură universitară într-o acuzație de impostură. Iar asta nu este dezvăluire, este manipulare.
Un doctorat cu trasabilitate completă
Un doctorat de acest tip nu este o poveste spusă la colț de stradă, cum s-au obișnuit politicienii aborigeni din România ultimelor trei decenii, și nici un titlu care poate fi „inventat” printr-o declarație pe Facebook sau TikTok. În Franța, doctoratul este un act academic cu trasabilitate completă: există registre naționale, arhive digitale, cataloage universitare, comisii, biblioteci și proceduri care nu pot fi ocolite. Fie ai susținut o teză, fie nu. Fie există înregistrarea oficială, fie nu există. Este exclusă zona gri.
În cazul lui Nicușor Dan, toate aceste elemente sunt publice și verificabile. Teza sa de doctorat apare în registrul național francez al tezelor — theses.fr — cu titlul complet „Courants de Green et prolongement méromorphe”, susținută în 1998, sub coordonarea profesorilor Christophe Soulé și Daniel Barsky. Nu este o mențiune vagă, nu este o referință ambiguă: este o înregistrare oficială, cu dată, titlu, instituție și conducători științifici.
Mai mult, Université Sorbonne Paris Nord — instituția succesoare a Université Paris XIII, unde a fost susținut doctoratul — a publicat, după alegerea lui Nicușor Dan ca președinte al României (18 mai 2025), un mesaj instituțional în care reia explicit toate aceste repere: dublu olimpic internațional, studii la École Normale Supérieure, doctorat în 1998. Universitatea nu doar confirmă, ci revendică public acest parcurs.
Așadar, pentru ca acuzația de „impostură” să stea în picioare, ar trebui să acceptăm o absurditate monumentală: că universități franceze de prim rang ar fi acordat un doctorat în afara propriilor reguli, că registrele publice ar fi fictive, că arhivele naționale ar fi trucate și că instituții care tocmai l-au felicitat oficial pe Nicușor Dan și-ar falsifica propria memorie instituțională.
Asta nu este doar improbabil. Este imposibil. Sistemul universitar francez nu funcționează pe bază de „aranjamente”, nu acordă doctorate pe încredere, sau pe șpagă, ca în România postdecembristă și nu își riscă prestigiul pentru un student străin. Doctoratul lui Nicușor Dan nu este o poveste, este un fapt consemnat și verificabil.
Când o acuzație ignoră toate aceste realități și continuă să repete „nu are licență în România”, eticheta de „dezvăluire” devine improprie: avem o operațiune de intoxicare. O asemenea operațiune nu poate anula un doctorat înregistrat oficial într-un sistem academic care funcționează pe bază de rigoare.
Cercetarea științifică, terenul pe care propaganda îl evită
Atacul mediatic împotriva lui Nicușor Dan se agață obsesiv de un detaliu birocratic — „există sau nu o licență românească?” — fiindcă terenul unde o asemenea acuzație ar trebui, în mod normal, să fie verificată este incomod pentru orice construcție conspiraționistă: munca de cercetare. În cercetare nu te salvează insinuarea și nu te ajută „misterul”. Rămân urme măsurabile și publice: articole, citări, volume academice, arhive internaționale. Acolo se vede limpede dacă un om a produs sau nu cunoaștere, adică dacă există substanță dincolo de biografie.
În cazul lui Nicușor Dan, aceste urme există și pot fi verificate. Sunt articole publicate sub semnătura „N. Dan” în reviste de matematică, inclusiv un articol din 1999 în Annales Polonici Mathematici. Nu e o trimitere vagă și nu e o formulă ambiguă, ci o publicație academică într-o revistă de specialitate, indexată și supusă arbitrajului științific.
Există, de asemenea, un articol în „Mathematische Annalen” (editată de Springer) din 2002, intitulat „Prolongement méromorphe des courants de Green”, semnat de „Nicușor Dan”. În matematică, publicarea unei lucrări științifice într-o revistă de acest calibru se obține prin rigoare și arbitraj științific, nu prin retorică. Aici cariera se construiește din raționament, demonstrații și rezultate, dar și din articole publicate, citări, colaborări, seminare, proiecte și recunoaștere în comunitatea de specialitate. De aceea, acuzația de „doctorat fictiv” este relativ ușor de demontat: în matematică nu poți inventa o contribuție. Fie există, fie nu există. Iar în cazul lui Nicușor Dan, există.
Propaganda evită această zonă, fiindcă aici își pierde spațiul de manevră: răstălmăcirea nu mai ține, iar „misterele” nu se pot fabrica. De aceea se agață de birocrație, interpretări administrative și confuzii între sisteme universitare. În fața publicațiilor științifice, acuzația de impostură se prăbușește, pentru că aici nu există loc de impresii, doar de rezultate verificabile.
Adevărul este simplu: un impostor nu lasă urme în reviste de matematică, nu are articole care apar în Mathematische Annalen (revistă editată de Springer), nu acumulează indexări și nu trece prin arbitraj științific.
Când aceste urme există, iar atacul continuă să repete „nu are licență în România”, nu mai discutăm despre verificarea faptelor. Avem de-a face cu o campanie murdară și calomnioasă, construită pentru atac la persoană: să-i erodeze credibilitatea, să-i relativizeze statura profesională și să-i compromită autoritatea morală. Iar tocmai de aceea ocolește deliberat singurul teren unde adevărul se vede imediat și nu poate fi cosmetizat: cercetarea științifică.
Acuzatorul public: Horea Bădău și credibilitatea ca problemă de presă
În centrul acestei campanii de decredibilizare se află un nume care apare constant ca „autoritate”: Horea Bădău. Fără nicio legătură cu realitatea, el este prezentat în unele materiale ca expert în sistemul universitar francez, ca specialist în regulamente academice, ca voce legitimă într-o dezbatere despre diplome și impostură. Indiferent de ce spun fanii detractorului, din perspectivă jurnalistică nu ai voie să ignori cine este acuzatorul atunci când acesta cere condamnări publice și pune sub semnul întrebării integritatea unor instituții internaționale.
Credibilitatea lui Bădău nu este un detaliu personal, ci o componentă relevantă a subiectului. În 2024, investigații de presă au relatat acuzații grave la adresa sa, inclusiv mărturii din mediul academic despre comportamente abuzive și hărțuire sexuală, precum și reacții instituționale. RISE Project a publicat relatările a 14 studente care au interacționat cu Bădău, completate o lună mai târziu, în publicația Scena9, cu mărturiile altor studente, iar HotNews a consemnat că o comisie de etică a Universității din București a constatat încălcări ale codului de etică în cazul său (vezi Decizia anonimizată); în materialele respective sunt prezentate și pozițiile lui de negare a faptelor de care e acuzat.
Drept la replică: Într-un mesaj privat transmis autorului pe Facebook, Horea Bădău precizează: „Am dat în judecată persoanele care au scris articole defăimătoare la adresa mea și cer despăgubiri de 400.000 de euro.” (Detalii aici)
Vorbim aici despre redacții de investigație și despre relatări documentate, nu despre mlaștina de dezinformare de pe TikTok, unde astfel de narațiuni sunt vehiculate, deformate și multiplicate, inclusiv de Bădău, fără standarde și fără responsabilitate editorială.
Desigur, aceste informații nu fac, prin ele însele, ca afirmațiile lui Bădău despre Nicușor Dan să fie automat false. Ele impun însă un standard minim pentru orice redacție responsabilă: un acuzator care cere sancțiuni publice și sugerează implicit ilegalități sistemice în instituții franceze trebuie verificat mai strict decât oricine, mai ales când pretinde că poate invalida un masterat sau doctorat pe baza unei interpretări administrative, în timp ce el însuși poartă un istoric public de acuzații grave privind conduita profesională.
Într-un mediu jurnalistic serios, exact aici se impune prudența. Opiniile unui om cu un asemenea trecut nu pot fi ridicate la rang de „expertiză” fără verificări suplimentare. Afirmațiile lui nu pot fi prezentate ca verdict, iar contextul moral al acuzatorului trebuie luat serios în calcul, mai ales când el cere ca întreaga infrastructură academică franceză să fie pusă sub semnul întrebării.
Acuzațiile lui Bădău ridică două probleme simultan: ce se afirmă și cine afirmă. Când sursa este contestată public și documentat de jurnaliști și prin proceduri instituționale, o redacție care o citează fără rezerve ajunge să alimenteze mecanismul de propagare, nu procesul de verificare.
Rețeta manipulării: din detaliu birocratic în conspirație mediatică
Acuzația privind o presupusă impostură academică a lui Nicușor Dan s-a construit pe o schemă mediatică repetitivă. Un detaliu birocratic real — o diplomă românească despre care se susține că lipsește din evidențe sau un parcurs universitar început în România și continuat în Franța — este scos din context și transformat într-o poveste cu iz conspiraționist, în care verificarea este înlocuită cu un lanț de deducții viciate, iar documentul cu insinuarea.
Metoda nu este nouă, dar în cazul de față a fost dusă până la grotesc. Fițuica online CotidianulHD nu se limitează la o discuție despre diplome, ci mută povestea în registrul tabloidului: „s-a dat cu rușii la doctorat”, „profesor misterios”, „aranjamente obscure”. Biografia academică a lui Nicușor Dan devine scenariu, iar elementele verificabile sunt înlocuite de sugestii și suspiciuni care nu au nevoie de probe, doar de repetiție.
Aceasta este rețeta clasică a manipulării: se înlocuiește demonstrația cu sugestia, actul cu suspiciunea și faptele instituționale cu o construcție care „sună” plauzibil. În acest fel, un fapt verificabil (admitere, registru de teze, confirmări instituționale) ajunge să fie tratat ca „problemă” doar fiindcă nu poate fi atacat pe fond.
Lecția e simplă: în momentul în care un text îți cere să crezi în ambiguități în loc de documente, ești deja într-o poveste, nu într-o verificare. În plus, când autorul „dovedește” impostura fără să atingă registrul tezelor, fără să contrazică instituțiile care îl recunosc public și fără să explice selecțiile ENS, nu mai avem jurnalism; avem un mecanism de intoxicare.
Un astfel de mecanism lucrează cu premise repetate până devin reflex, nu cu fapte. În cazul lui Nicușor Dan, premisa e formula obsesivă: „nu are licență în România, deci totul e fals” — o propoziție care ignoră sistemul francez, performanța de vârf, selecția internațională și ocolește documentele oficiale.
Când o astfel de propoziție devine axa unei campanii mediatice, nu mai vorbim despre informare. Vorbim despre calomnie.
Când „impostura” se mută, inevitabil, pe umerii Franței
În centrul atacului lansat de Horea Bădău există o incoerență atât de gravă, încât merită expusă în întregime. La nivel declarativ, acuzația pare îndreptată împotriva lui Nicușor Dan: „nu are licență”, „a făcut masterul ilegal”, „doctoratul e nul”. Dar dacă accepți, fie și pentru un moment, logica acuzatorului, acuzația nu îl vizează pe matematician, ci lovește direct în instituțiile franceze care l-au admis, l-au format, l-au evaluat și l-au certificat. Iar aceste instituții nu sunt niște școli periferice, ele sunt piloni ai învățământului superior francez, cu proceduri riguroase și reputații consolidate în decenii: École Normale Supérieure, Université Paris XIII (astăzi Université Sorbonne Paris Nord), laboratoare, comisii doctorale, registre naționale ale tezelor.
Dacă ipoteza numitului Bădău ar fi reală, atunci nu am vorbi despre o „șmecherie” individuală, ci despre un eșec monumental al selecției internaționale ENS. Pentru ca masterul lui Nicușor Dan să fie „ilegal”, ar trebui ca cineva din Franța să-l fi admis în program fără drept, să-i fi verificat și acceptat actele, să-i fi echivalat studiile, să-l fi lăsat să finalizeze și, în final, să-i fi emis diploma. În această poveste, matematicianul ar fi doar beneficiarul, iar autorul material al „ilegalității” ar deveni instituția franceză care a emis certificarea, împreună cu întreg lanțul administrativ și academic care a aplicat regulile. Cu alte cuvinte, ipoteza lui Bădău nu compromite un om, ci compromite mecanismul de selecție al unei instituții de elită.
Aceeași logică, dusă până la capăt, pulverizează și acuzația privind doctoratul. Un doctorat nu este un formular completat la ghișeu, este un parcurs de ani de zile într-un laborator, evaluări periodice, o teză înregistrată oficial, o susținere publică în fața unei comisii și o decizie colectivă a profesorilor. Dacă titlul ar fi fost acordat fără ca studiile anterioare să fie „regulamentare”, atunci acuzația nu mai poate rămâne pe umerii candidatului. Ea devine automat acuzația că universitatea nu și-a verificat dosarul, sau l-a verificat și a ignorat nereguli, sau a încălcat propriile norme. În scenariul imaginat de acești acuzatori iresponsabili, impostura nu ar fi individuală, ci instituțională. Iar asta înseamnă că Bădău nu acuză un matematician, ci acuză corpul profesoral francez, administrația universitară și comisiile de validare — exact mediul pe care îl invocă, paradoxal, ca reper de autoritate.
Aici intervine și un principiu elementar de igienă intelectuală: când acuzi un parcurs ENS–master–doctorat fără să prezinți un singur document francez care să indice o fraudă, nu mai ești în registrul criticii legitime, ci în registrul unei insulte instituționale. În practică, spui public că ENS nu știe să-și selecteze studenții, că universitățile franceze nu știu să verifice acte, că comisiile doctorale nu știu să aplice regulamente și că registrele naționale ale tezelor sunt irelevante. Este o acuzație enormă, care, dacă ar fi reală, ar necesita dovezi solide, nu sloganuri pentru consum intern.
Confuzia pe care se bazează întreaga construcție este una convenabilă: ideea că singura cheie de acces într-un sistem universitar străin este o hârtie emisă în România. Dar universitățile occidentale funcționează exact invers: nu pe fetișizarea denumirii unei diplome, ci pe evaluarea nivelului, pe echivalare, pe concursuri, pe performanță. Dacă ar exista o problemă reală, ea ar apărea exact acolo unde s-ar vedea: în procesul de admitere din Franța, în echivalări, în deciziile administrative, în comisiile care au semnat. Faptul că Bădău nu indică niciun document francez care să confirme abaterea spune totul: nu demontează un CV, ci atacă, fără să-și dea seama, credibilitatea unor mecanisme pe care nici măcar nu le descrie corect.
În acest context, așa cum am arătat anterior, devine inevitabilă și întrebarea privind credibilitatea acuzatorului. Cât de responsabil este să ridici asemenea acuzații în timp ce te prezinți drept „cadru universitar” și „expert”, în condițiile în care numele tău apare în investigații de presă care documentează acuzații grave privind comportamente nedemne într-un mediu academic și decizii de etică împotriva ta? Nu este un atac la persoană, ci o chestiune de standard: cine cere societății să creadă o acuzație uriașă despre fraudă academică trebuie să accepte că propria conduită publică va fi evaluată cu aceeași rigoare.
Dacă ar trebui să rămână o singură imagine în mintea cititorului, aceasta este: întreaga construcție a lui Horea Bădău se sprijină pe o afirmație repetată până la epuizare, nu pe o probă. Arată ca o demonstrație, se prezintă ca o demonstrație, dar nu conține nimic din ceea ce definește o demonstrație: verificare, document, coerență. În clipa în care o așezi lângă faptele reale, se vede limpede că tot edificiul stă pe o singură cărămidă: presupunerea. Fără documente, fără proceduri încălcate, fără un singur act francez care să indice o abatere, „impostura” invocată nu descrie un matematician, ci o tehnică de intoxicare publică ce încearcă să transforme o diferență de sistem într-o fraudă academică.
Această tehnică, dusă până la capăt, nu acuză un om, ci acuză direct instituțiile franceze care l-au admis, l-au evaluat și l-au certificat. În logica lui Bădău, ENS ar fi incompetentă, universitățile franceze ar fi neglijente, comisiile doctorale ar fi complice, iar registrele naționale ale tezelor ar fi irelevante. Este o acuzație colosală, dar lansată fără cel mai mic suport factual.
Numai că instituțiile franceze au un avantaj pe care nicio construcție fabricată nu îl poate ocoli: pot fi verificate. Au arhive publice, proceduri transparente, comunicate oficiale și registre care nu pot fi falsificate prin postări pe internet. Iar în momentul în care le verifici, povestea lui Bădău se dezumflă exact acolo unde ar fi trebuit să fie mai solidă: în contact cu realitatea.
Acuzația nu trece testul probelor
În orice discuție despre integritate academică, regula de bază rămâne aceeași: cu cât acuzațiile sunt mai grave, cu atât dovezile trebuie să fie mai solide. Interpretările administrative scoase din context nu pot ține loc de probă; contează faptele verificabile: indicii clare, proceduri încălcate, decizii contestate, urme instituționale. Or, în cazul atacului lansat împotriva lui Nicușor Dan, acest tip de probă lipsește. În locul lui apare o formulă repetată obsesiv, care mizează pe confuzia dintre două sisteme universitare diferite și pe presupunerea că publicul nu are la îndemână instrumentele de verificare.
Realitatea verificabilă arată altfel. Instituțiile franceze relevante — de la École Normale Supérieure și universitățile implicate până la registrele publice ale tezelor — funcționează prin proceduri și evidențe consultabile, iar în aceste evidențe nu apare niciun indiciu de abatere sau anulare. Campania care încearcă să transforme o diferență de arhitectură universitară într-o fraudă ajunge, de fapt, să sugereze că instituții academice franceze ar fi girat o ilegalitate, fără să prezinte un singur document francez în sprijin.
Când pui una lângă alta proba și insinuarea, concluzia devine inevitabilă: faptele rezistă, construcția artificială se prăbușește.
Dincolo de acest caz particular, miza ține de igiena spațiului public. Când diferențele dintre două sisteme universitare sunt, ca într-o poveste, date de trei ori peste cap până se transformă în „dovezi” de fraudă, iar verificarea este înlocuită cu insinuarea repetată, se instalează un reflex periculos: acuzația începe să țină loc de demonstrație. Așa apar sentințe publice fără probă, în lipsa oricărei dovezi concrete privind încălcarea unei proceduri, a unei decizii instituționale de invalidare sau a unui document, francez în cazul nostru, care să susțină povestea. În momentul în care această tehnică devine acceptabilă, nu mai contează ce se poate verifica; contează cine strigă mai tare, în ce mahala de pe rețele și de câte ori.
About The Author
