Ion Iliescu, fost președinte al României și figură dominantă a tranziției postcomuniste, a murit la vârsta de 95 de ani. Decesul său marchează sfârșitul unei epoci în care România a trecut de la dictatură la democrație sub o conducere percepută de mulți drept o continuitate mascată a vechiului regim.
Anunțul oficial al decesului a fost făcut în cursul zilei de 5 august 2025, iar reacțiile politice și instituționale nu au întârziat să apară. Guvernul condus de Ilie Bolojan a decis organizarea de funeralii naționale și a declarat ziua de 7 august drept zi de doliu național. Potrivit comunicatului oficial, trupul neînsuflețit al fostului președinte urmează să fie depus la Palatul Cotroceni, în Sala Unirii, iar ceremonia de înmormântare, cu onoruri militare, este programată pentru aceeași zi la Cimitirul Ghencea 3 din București. Accesul publicului urmează să fie reglementat de autorități în cursul zilei de 6 august.
Figura centrală a tranziției din 1989, Iliescu a fost, pentru mulți, întruchiparea unei continuități disimulate a regimului comunist, dar și garantul unei stabilități fragile într-o perioadă marcată de haos. Fost cadru de nădejde al Partidului Comunist Român, format în URSS și promovat în anii ’60 de Nicolae Ceaușescu, Iliescu fusese ulterior marginalizat din cercul puterii. În decembrie 1989, însă, a revenit în fruntea vieții politice odată cu prăbușirea regimului comunist, preluând conducerea Consiliului Frontului Salvării Naționale, noua structură de putere.
Instalat rapid în poziția de șef al statului, Iliescu a condus România în două mandate succesive (1990–1996) și apoi într-un al treilea mandat (2000–2004). Regimul său a fost marcat atât de pași esențiali spre instituționalizarea pluralismului politic, cât și de episoade violente și decizii controversate care i-au afectat definitiv imaginea istorică.
Unul dintre cele mai criticate episoade rămâne reprimarea manifestației anticomuniste din Piața Universității, în iunie 1990. Intervenția brutală a minerilor chemați din Valea Jiului pentru a „restabili ordinea” în Capitală s-a soldat cu zeci de răniți și mai multe victime, iar documentele anchetelor penale indică un rol activ al lui Iliescu în organizarea represiunii. În 2017, fostul președinte a fost trimis în judecată pentru crime împotriva umanității în dosarul „Mineriadei din 13-15 iunie 1990”, dar procesul a fost blocat ani la rând de excepții procedurale, fără a ajunge la o decizie definitivă.
De asemenea, în 2019, Iliescu a fost inculpat în dosarul „Revoluției”, în care procurorii militari l-au acuzat că, după preluarea puterii pe 22 decembrie 1989, a contribuit la inducerea unei stări de haos și teroare prin ordine contradictorii și informații false despre „teroriști”, ceea ce a dus la moartea a peste 800 de persoane în zilele imediat următoare căderii lui Ceaușescu. Nici acest dosar nu a fost finalizat juridic până la moartea sa, ceea ce lasă deschisă o rană profundă în societatea românească.
Criticile la adresa sa s-au extins și asupra politicii externe din primii ani de după Revoluție. În 1991, într-un moment în care URSS se afla în pragul dezmembrării, Ion Iliescu a semnat un tratat de prietenie cu Uniunea Sovietică, care a fost perceput de o parte a societății românești ca o dovadă de subordonare politică față de Moscova. Documentul nu conținea referiri la condamnarea Pactului Ribbentrop-Molotov, la situația Basarabiei sau la repatrierea tezaurului românesc aflat în Rusia. Deși tratatul nu a fost ratificat de Parlamentul României și nu a intrat în vigoare, intenția semnării sale a generat reacții dure din partea opoziției interne și a mediilor academice și diplomatice, mai ales în contextul în care alte foste state comuniste din Europa Centrală se distanțau rapid și ferm de influența sovietică.
Ion Iliescu a fost, în același timp, fondatorul Partidului Democrației Sociale din România (PDSR), care a devenit ulterior Partidul Social Democrat (PSD), formațiune ce a dominat viața politică românească în primele două decenii după 1989. În plan intern, moștenirea sa rămâne una ambiguă: un arhitect al sistemului constituțional democratic, dar și un om politic acuzat că a frânat lustratia, a protejat rețelele fostei Securități și a menținut în funcții cheie personaje compromise ale vechiului regim.
Moartea sa vine într-un moment în care societatea românească încă nu și-a încheiat socotelile cu trecutul comunist. Pentru unii, Iliescu va rămâne un simbol al stabilității într-o Românie haotică. Pentru alții, un politician care a deturnat idealurile revoluției și a blocat justiția în dosarele în care sute de români și-au pierdut viața. La 35 de ani de la evenimentele din 1989, bilanțul istoric al fostului președinte rămâne profund disputat, iar moartea sa nu va închide, ci va reaprinde probabil întrebările esențiale despre cine a tras, cine a decis și cine a mințit în decembrie 1989 și iunie 1990.
About The Author
