Londra mi s-a părut întotdeauna un oraș ce se descoperă la pas: străzile sale sunt o arhivă vie, în care straturi de istorie, arhitectură şi politică se suprapun la fiecare intersecţie. Vizitez frecvent metropola — fiul meu locuieşte aici, fiind lector şi cercetător la Imperial College — şi revin cu plăcere în Westminster, cu turnurile sale gotice şi pulsaţia constantă a vieţii publice.
Însă sâmbătă, 9 august, plimbarea mea obişnuită s-a transformat într-un episod neaşteptat: o confruntare între convingerile personale, instinctul jurnalistic şi marginile aspre ale legislaţiei antiteroriste din Regatul Unit. Ceea ce părea la început o manifestaţie de solidaritate s-a dovedit a fi, în ochii autorităţilor, mult mai complicat — iar eu, fără să fiu suficient de atent, m-am regăsit în mijlocul acestei ambiguităţi publice.
Când am ajuns pe Whitehall, în fața sediului guvernamental, mulțimea era deja numeroasă.
Aceeași situație era și în apropiere, în Piața Parlamentului, unde steagurile palestiniene pictau aerul în verde, alb, roșu și negru.
Părea un miting pașnic și totalmente legitim.
Ca susținător de lungă durată al drepturilor palestinienilor și al încetării ocupației din Gaza, unde peste 50.000 de oameni, dintre care aproximativ 20.000 de copii, și-au pierdut viața, am simțit instinctiv că aparțin acelei energii.
Pe trotuar, în drum spre mulțimea care fremăta zgomotos la 100 de metri, pe Whitehall, am observat câteva pancarte abandonate.
Am ales una dintre ele — „FREE PALESTINE / HANDS OFF AL-AQSA” — am ridicat-o fără ezitare și m-am pierdut printre manifestanți.
Am scandat „Free Palestine!”, am făcut fotografii și am filmat apoi câteva momente tensionate în care poliția aresta protestatari.
Din locul în care stăteam, nu părea să existe niciun semn de violență sau apel direct la acțiuni ilegale.
Ulterior, în Piața Parlamentului, am identificat un grup organizat care protesta diferit de restul multimii.
Erau zeci de persoane așezate fie direct în iarbă, fie pe scăunele aduse de-acasă, majoritatea în vârstă, toți ținând în față câte o pancartă pe care scria același slogan: ”I oppose genocide/I support Palestine Action”. De asemenea, toți erau așezați cu spatele la clădirea parlamentului. N-am înțeles imediat mesajul real, fiind convins că protestul lor este exclusiv pentru susținerea Palestinei și pentru încetarea genocidului israelian din Fâșia Gaza.
Abia mai târziu, citind presa londoneză, am aflat adevărul: protestul fusese organizat de grupul de presiune civică ”Defend Our Juries” în scopul susținerii ”Palestine Action”, o grupare interzisă în Marea Britanie începând din 5 iulie, în temeiul Legea antiterorism din 2000.
Conform noii interdicții, orice suport public pentru această rețea de activiști a devenit infracțiune. Purtătorii de cuvânt ai Ministerului de Interne au subliniat însă că măsura vizează exclusiv metodele Palestine Action și nu dreptul general de a protesta pentru autodeterminarea palestiniană.
Poliția Metropolitană a mobilizat o prezență semnificativă de ofițeri în zona Westminster, inclusiv prin ridicarea unor baricade metalice pentru a controla accesul și a preveni incidentele în apropierea Pieței Parlamentului și a străzilor adiacente.
În urma protestului, au fost efectuate, potrivit BBC, 532 de arestări, dintre care 521 – au fost pentru afișarea de pancarte în sprijinul Palestine Action în Piața Parlamentului din Westminster și una la un marș al Coaliției Palestiniene, șase arestări au fost pentru agresarea unor ofițeri de poliție, două pentru încălcarea condițiilor Legii ordinii publice, una pentru obstrucționarea unui agent de poliție și una pentru o infracțiune de ordine publică agravată de rasism.
Ministra de interne a Marii Britanii, Yvette Cooper, a mulțumit ulterior poliției pentru „modul în care a gestionat acel număr foarte mic de persoane ale căror acțiuni au depășit limita legală și au intrat în sfera penală”.
„Dreptul la protest este un drept pe care îl apărăm cu fermitate, însă este cu totul diferit de a arăta sprijin pentru această organizație specifică, restrânsă și proscrisă”, a adăugat ea, potrivit agenției UK’s Press Association.
„Interzicerea acestei organizații nu are legătură cu protestele legate de Palestina sau Gaza, unde am avut zeci de mii de oameni protestând legal chiar în acest weekend față de unele dintre evenimentele îngrozitoare pe care le-am văzut în Orientul Mijlociu.”- a mai spus Cooper.
Așadar, majoritatea acuzațiilor s-au formulat în baza Legii pentru combaterea terorismului din 2000, care pedepsește sprijinirea unei organizații interzise, iar sancțiunile pot ajunge până la 14 ani de închisoare, în funcție de gravitatea faptelor.
Pentru mine, efectele au fost însă mai subtile decât o inculpare directă. Mi s-a părut că o simplă pancartă în mâna unui turist s-ar putea transforma, în câteva minute, într-o asociere nedorită și penalizabilă.
Am realizat că prezența mea, chiar dacă motivată de un angajament moral profund, putea fi interpretată drept sprijin pentru o grupare pe care n-o cunoscusem și pe care nu intenționam s-o susțin.
Mai mult, am aflat că Poliția a folosit camere de supraveghere mobilă pentru a identifica participanții, iar unele voci din comunitatea juridică avertizează deja că astfel de tactici îngustează spațiul democratic, transformând protestul pașnic într-o potențială capcană legală.
Experiența m-a făcut să mă întreb, poate pentru prima oară, cât de bine informate sunt persoanele care intră într-o demonstrație în stradă.
Sigur, cu un simplu clic pe telefon poți afla imediat cine este în spatele organizării acesteia și care sunt riscurile juridice. Dar câți turiști sau trecători pun în practică acest reflex înainte de-a ridica un banner sau de-a striga un slogan?
Londra rămâne un oraș al dezbaterii publice, unde vocile contradictorii se împletesc pe trotuar și în saloanele redacțiilor. Însă sâmbăta trecută mi-a dovedit că nimic nu este strict pașnic și că granița dintre convingere și infracțiune poate fi mai fragilă decât pare.
O simplă plimbare de weekend s-a transformat pentru mine într-un studiu de caz despre lege și libertate, despre vigilență și responsabilitate.
…Am pornit spre Westminster cu un banner ales din întâmplare în inima unui oraș ce pare că respiră secole de istorie și am descoperit că ignoranța poate fi cea mai aspră poliție. Aici, unde zidurile vechi șoptesc legi nevăzute, libertatea nu se câștigă în strigăte, ci în pagini citite și condiții verificate, așa încât un clic pe telefon poate fi mai puternic decât o mie de sloganuri. Pentru că doar astfel gestul tău simbolic capătă greutate și nu riscă să devină titlul de presă pe care nu ți-l dorești.
Dar, dacă e să caut partea bună, măcar am ținut pancarta potrivită, chiar dacă am nimerit la mitingul „greșit”.
About The Author
[…] 800 de susținători ai grupului Palestine Action în temeiul legislației antiteroriste, inclusiv peste 500 într-o singură zi luna trecută, mulți dintre ei având peste 60 de ani. 138 dintre aceștia au fost deja inculpați pentru […]