Tulsi Gabbard, șefa comunității americane de informații, a demolat miercuri, 18 martie, pretextul oficial invocat de Donald Trump pentru atacarea Iranului: presupusa iminență a unei amenințări nucleare. În declarația scrisă trimisă comisiei pentru informații a Senatului, Gabbard a consemnat că, după loviturile americane de anul trecut asupra instalațiilor iraniene, Iranul nu a refăcut capacitatea de îmbogățire a uraniului distrusă atunci.
”Ca urmare a Operațiunii Ciocanul de la Miezul Nopții, programul de îmbogățire a uraniului al Iranului a fost distrus. De atunci nu au existat eforturi pentru a încerca să se reconstruiască capacitatea de îmbogățire a uraniului. Intrările către instalațiile subterane bombardate au fost îngropate și obturate cu ciment” – a declarat oficial Tulsi Gabbard.
În aceeași zi, ea a admis și că Washingtonul și Tel Avivul urmăresc obiective diferite în acest război. Cu alte cuvinte, Trump a pornit războiul pe baza unei urgențe nucleare pe care chiar documentul prezentat Senatului o desființează. Vorbim de o minciună de război, folosită pentru a speria America, pentru a presa Congresul și pentru a da o acoperire propagandistică unei agresiuni care folosește înainte de toate Israelului și lui Benjamin Netanyahu.
Această minciună spune totul despre raportul real dintre Washington și Tel Aviv. America își justifică ofensiva prin nevoia de a lovi programul de rachete al Iranului, capabilitățile sale navale și infrastructura nucleară. Israelul folosește însă acest război pentru un obiectiv mult mai amplu, pregătit minuțios de decenii: decapitarea conducerii iraniene, slăbirea adversarului regional major și eliminarea ultimului centru de putere din Orientul Mijlociu care refuză supunerea sa strategică și religioasă. Abia aducerea la Casa Albă a unei marionete blonde perfecte precum Trump îi oferă sângerosului Benjamin Netanyahu instrumentul istoric pe care l-a așteptat decenii: puterea militară a Americii. Puterea aceasta este pusă în slujba proiectului său sionist-mesianic, susținut de dreapta religioasă israeliană și de cercurile evanghelice apocaliptice din jurul Casei Albe. Sub această umbrelă ideologică, Orientul Mijlociu trebuie îngenuncheat prin foc, iar Dumnezeu și Armaghedonul sunt invocate la Washington pentru a da crimei o aparență de misiune divină. Tocmai de aceea, în clipa în care chiar șefa serviciilor americane de informații admite că obiectivele Washingtonului și ale Tel Avivului nu coincid, iar documentul trimis Senatului anulează pretextul nuclear, adevărul iese la suprafață: America a intrat într-un război prezentat în mod fals ca fiind în interesul său, în timp ce adevăratul beneficiar geopolitic și strategic este Israelul lui Netanyahu.
Asta se vede deja și în bilanț. Dacă războiul s-ar opri mâine, Netanyahu ar ieși mai puternic, cu consensul intern reactivat și cu atenția mutată de la Gaza spre un conflict în care reflexul de supraviețuire națională lucrează în favoarea lui. Dar câștigul nu se oprește la salvarea politică a premierului israelian. Israelul obține exact terenul strategic pe care îl urmărește de decenii: un Iran slăbit, o regiune împinsă mai adânc în haos și o Americă folosită ca braț militar al unei ofensive care servește, înainte de toate, proiectului său regional. Trump, în schimb, ar rămâne cu piețe zguduite, cu partenerii arabi expuși represaliilor iraniene, cu factura energetică și cu o aventură militară lipsită de perspective favorabile. În plus, planurile pe termen lung enunțate de Netanyahu merg mult dincolo de actuala campanie și vizează chiar rerutarea petrolului și gazului arab prin Israel, ca alternativă la Ormuz. Cu alte cuvinte, Netanyahu culege profitul politic imediat, iar Israelul culege folosul strategic al războiului. Costul se împrăștie însă asupra Americii, Iranului, Golfului și economiei mondiale.
Diplomația îngropată pentru războiul lui Netanyahu
Al doilea mare neadevăr este că nu mai exista altă ieșire. Exista. Cu numai câteva zile înainte de bombardamente, un acord era încă posibil, iar Teheranul lua în calcul trimiterea în afara țării a unei părți din uraniul puternic îmbogățit, diluarea restului și acceptarea unui mecanism de verificare. Șeful AIEA a spus apoi că diplomația era singura cale capabilă să ofere o garanție durabilă și că atacurile asupra instalațiilor nucleare nu ar fi trebuit să aibă loc niciodată. Asta răstoarnă întreaga justificare a războiului. Vorbim de o soluție politică încă vie, care pulsa pe masa negocierilor americano-iraniene, dar care a fost rapid îngropată. Asta pentru că Netanyahu avea nevoie de bombe, iar Trump a acceptat să le transforme în politică de stat americană. Și a făcut-o cu entuziasm, așa cum îi place lui și cum s-ar fi așteptat să se implice aliații europeni în capcana Ormuz.
Presiunea israeliană pentru atac a existat însă încă dinainte ca diplomația să fie îngropată. Dovada a ieșit chiar din interiorul Washingtonului: Israelul împingea noua administrație Trump spre o opțiune militară încă din primele săptămâni ale revenirii sale la Casa Albă, iar oamenii-cheie din jurul lui Pete Hegseth primeau deja prezentări despre scenarii de atac. Demisia lui Joe Kent a scos totul la vedere. Fostul șef al Centrului Național Antiterorist a spus că Iranul nu reprezenta o amenințare iminentă pentru Statele Unite și a pus războiul pe seama presiunii venite dinspre oficiali israelieni și dinspre cercuri influente din spațiul mediatic american. Aici se vede limpede cum a fost luată decizia. Lipsea o urgență reală. Exista însă o voință politică străină, care a forțat America să intre într-un război sinucigaș, străin de propriul ei interes.
Refuzul Europei de a intra în această aventură spune același lucru, dar în limbaj diplomatic. Berlinul, Parisul și Madridul au transmis că acesta nu este războiul lor, iar Spania l-a calificat drept ilegal. Omanul, statul care a mediat canalul diplomatic, a spus deschis că atacurile au îngropat o soluție politică încă vie și au servit ambiția Israelului de a impune în Orientul Mijlociu o nouă ordine regională, construită în propriul său avantaj. Când mediatorul negocierilor spune că pacea era aproape, iar aliații tradiționali ai Washingtonului refuză să intre în acest război, invocarea „necesității” rămâne fără temei.
Crimele Israelului și complicitatea Occidentului
Războiul acesta nu înseamnă doar pretexte false și calcule geopolitice. Înseamnă și crime. Crime de război, crime împotriva umanității și asasinate politice. În Iran au fost bombardate școli, spitale, penitenciare și zone rezidențiale. La începutul lui martie, o școală de fete din Minab a fost bombardată, iar experții ONU au vorbit despre cel puțin 165 de eleve ucise. Amnesty a reținut că zece centre medicale au fost avariate de atacurile israeliene și americane. Misiunea ONU pentru Iran a spus apoi că are motive rezonabile să creadă că bombardarea complexului penitenciar Evin intră în categoria crimei de război constând în atacarea intenționată a unui obiect civil. Aici nu mai vorbim de „lovituri precise”. Vorbim de peste 165 de copii uciși în sălile de clasă, de spitale avariate și de un penitenciar civil lovit în plin.
La fel de gravă este strategia asasinatelor politice țintite. Israelul a mers pe decapitarea conducerii iraniene, iar presa occidentală, inclusiv cea românească, transformată în portavoce pro-israeliană, a tratat prea des asemenea execuții drept dovezi de eficiență militară. Legea spune altceva. Uciderea unor persoane pe teritoriul altui stat, în lipsa unei autoapărări recunoscute și în afara oricărui mandat internațional, nu devine legală fiindcă autorul are sprijinul Washingtonului. Întrebarea corectă este asta: în numele cărei legi ar trebui acceptate aceste asasinate israeliene? Răspunsul este că nicio normă serioasă de drept internațional nu dă Israelului dreptul de a-și executa adversarii în Iran după propria listă și după propria voință.
Aceeași logică a forței a funcționat deja în Gaza, în Liban și în Cisiordania. În Gaza, bilanțul depășește 72.000 de morți, iar Human Rights Watch vorbește despre crime de război, crime împotriva umanității, acte de genocid și epurare etnică. În Liban, loviturile israeliene au ucis sute de oameni și au alungat peste un milion. În Cisiordania, colonizarea, violența coloniștilor și strămutarea palestinienilor s-au accentuat, iar ONU vorbește despre peste 36.000 de oameni izgoniți într-un singur an și despre un tipar care indică epurare etnică. Vorbim de aceeași politică dusă pe mai multe fronturi: exterminare, strămutare, anexare și impunerea prin forță a unei ordini regionale în care nimeni nu are voie să reziste.
Un război fără temei legal
Pe teren juridic, lucrurile sunt la fel de clare. Carta ONU interzice folosirea forței împotriva altui stat, cu excepții stricte: autoapărarea în fața unui atac armat și autorizarea Consiliului de Securitate. În acest caz, nu există nici una, nici alta. Numeroși juriști au arătat că atacurile asupra Iranului nu au temei legal, iar experții ONU au spus și mai apăsat că nicio problemă internă a Iranului și nicio dispută nucleară nu oferă „vreo justificare legală sau morală” pentru un atac ilegal asupra unui stat membru ONU.
Semnalele de alarmă au venit și din America. Elizabeth Warren a numit conflictul „un război ilegal bazat pe minciuni” și a spus că a fost lansat fără o amenințare iminentă. Tim Kaine, Cory Booker și Chris Murphy au vorbit la fel despre „războiul ilegal” al lui Trump și despre obligativitatea unei autorizări din partea Congresului. Aceste luări de poziție vin chiar din Senatul Statelor Unite. În momentul în care senatori americani spun direct că președintele a pornit un război ilegal, fără acoperire constituțională și fără dovada urgenței invocate, nu mai rămâne nimic serios din teatrul marionetei trumpiste despre „apărarea ordinii internaționale”.
De ce sunt tolerate atunci aceste crime? Pentru că norma există, iar voința de a o aplica lipsește. Dreptul internațional interzice agresiunea, cere protecția civililor, interzice atacurile asupra obiectivelor civile și permite anchete și constatări. Ceea ce lipsește este costul politic impus autorului. Israelul se bucură de protecția americană, iar această protecție transformă impunitatea într-o politică. Cine, ce să-i facă?! În paralel, o parte a presei occidentale cosmetizează asasinatele, bombardamentele și devastarea și le prezintă drept dovezi ale „dreptății internaționale”. Aici se află una dintre marile rușini ale timpului nostru: aceleași capitale care predică ordinea bazată pe reguli ajung să trateze bombardarea unei școli, lovirea unui penitenciar civil sau executarea unor adversari politici drept expresii ale „dreptului la apărare” atunci când autorul este Israelul.
Israelul lui Netanyahu, pericol major pentru stabilitatea lumii
Toate aceste fronturi deschise de inamicul public numărul 1 al omenirii se leagă între ele. În Cisiordania, extinderea controlului israelian este justificată tot mai apăsat prin invocarea unor pretinse drepturi „istorice și biblice” asupra pământului. În jurul lui Netanyahu și al rețelelor sale externe a fost normalizată ideea că Biblia poate ține loc de titlu de proprietate, iar Dumnezeu poate fi chemat ca notar al confiscării. De aici vine și rădăcina sionistă și mesianică a conflictului: Iranul nu este tratat doar ca rival strategic, ci ca obstacol existențial în calea unui proiect regional care vrea supunere, nu echilibru. Pe Investigative Report am urmărit deja această dimensiune religios-apocaliptică a cercului trumpist și sionist, iar faptele adunate între timp îi dau și mai multă greutate.
În jurul Ormuzului, același adevăr capătă dimensiune economică. Lovirea câmpului de gaze South Pars a declanșat riposte asupra infrastructurii energetice din Golf, petrolul a trecut de 119 dolari barilul, gazul s-a scumpit, iar Pentagonul cere încă 200 de miliarde de dolari pentru război. Tocmai aici se vede cel mai bine raportul real dintre războiul lui Netanyahu și prețul plătit de America, împreună cu restul lumii. Nota de plată ajunge în Golf, în Europa și în Statele Unite. Pe site-ul nostru am arătat deja că spaima reală a lui Trump nu se oprește la rachete și petrolierе. Vorbim de petrol, de dolar, de fluxurile energetice spre Asia și de riscul ca un război pornit în numele forței să lovească exact mecanismul care a făcut suportabilă hegemonia americană.
Trump calcă în picioare ordinea internațională la fel ca prietenul său Putin și ca păpușarul său personal Netanyahu. A sabotat ani la rând ONU prin veto-uri folosite pentru a acoperi crimele Israelului, iar apoi și-a făcut o replică sinistră, de buzunar, a Națiunilor Unite, botezată cu un cinism ticălos „Consiliul Păcii”, la masa căruia a așezat dictatori, monarhi și măscărici încoronați, cu el însuși în poziția de stăpân pe viață. Așa arată, de fapt, „pacea” în lumea lui Trump: o parodie de ordine internațională construită în jurul forței, al veto-ului, al impunității și al interesului americano-israelian de dominație regională.
E cazul să spunem lucrurilor pe nume: Israelul condus de Netanyahu a devenit una dintre cele mai agresive forțe de destabilizare ale lumii contemporane. Din Gaza până la Teheran se vede același fir roșu al crimei și dominației. Gaza a fost laboratorul exterminării. Libanul a arătat cât de ușor poate fi extins focul asupra vecinilor. Cisiordania a devenit terenul anexării și al epurării lente. Iranul este următoarea treaptă a aceluiași proiect. Un stat care bombardează școli, spitale și penitenciare, asasinează oameni pe teritoriul altor state, anexează pământ și invocă Biblia ca titlu de proprietate a ieșit de mult din logica securității și a intrat în logica terorii politice de stat. Iar când această forță își pune ambițiile sub protecția armatei americane și sub binecuvântarea apocaliptică venită de la Washington, pericolul încetează să mai fie regional. Devine o amenințare pentru lumea întreagă, iar războiul cu Iranul este încă o treaptă a acestei coborâri în barbarie. De aceea, formula de la care am pornit nu este o figură de stil. Este descrierea exactă a realității: Israelul a dat foc lumii cu mâna lui Trump.