În articolul precedent am arătat locul în care ofensiva lui Trump s-a întors împotriva Americii: Ormuzul. În jurul acestei strâmtori se concentrează costul real al aventurii americano-israeliene: petrolul, dolarul, datoria americană și riscul ca blocarea traficului să împingă exporturile din Golf spre plăți în yuani. Aici începe spaima reală a Casei Albe.
Trump a intrat în războiul cu Iranul amețit de propria legendă. Netanyahu și cercul proisraelian de la Washington i-au hrănit până la refuz orgoliul de lider providențial, de om chemat să reașeze Orientul Mijlociu prin forță și să termine, dintr-o singură lovitură, cu dușmanul existențial al Israelului. În această stare de beție a puterii, avertismentele despre Ormuz, despre dependența energetică a Asiei și despre costul uriaș al unei blocări prelungite au fost tratate ca zgomot de fond. Washingtonul a pariat pe șocul aviației americane, pe prăbușirea rapidă a Iranului, pe căderea regimului și pe vechea iluzie că după bombardamente va curge iarăși miere, lapte și petrol, sub control american.
Numai că Teheranul nu avea nevoie să câștige războiul în termenii Americii ca să-i strice socotelile. Îi ajungea să exploateze locul în care superioritatea militară a Statelor Unite se transformă cel mai repede în vulnerabilitate economică. Acolo a apărut planul B al Iranului: Ormuzul. Din clipa aceea, războiul n-a mai fost doar despre bombe, baze și declarații de victorie. A devenit o problemă de prețuri, de transport, de inflație, de piețe și, în ultimă instanță, de monedă.
Furios că aliații nu s-au aliniat la comanda lui și alarmat de perspectiva unui blocaj pe care America nu-l poate sparge repede fără costuri uriașe, Trump a început să ceară disperat ajutor în toate direcțiile, inclusiv acolo unde până ieri vedea adversari economici. Refuzurile primite au făcut și mai clar un lucru pe care Casa Albă încercase să-l ascundă sub retorica forței: un război pornit ofensiv, fără legitimitatea unei apărări reale, poate lăsa Washingtonul singur exact în punctul unde are cel mai puțin voie să piardă controlul.
Din acel punct, războiul se traduce în limba pe care Washingtonul o înțelege cel mai bine: petrol, dolar, datorie și yuan.
Cum lovește Ormuzul în dolar
Dacă Strâmtoarea Ormuz rămâne blocată, șocul nu se oprește la prețul barilului de petrol și la nervozitatea piețelor. Lovitura adevărată apare în clipa în care monarhiile din Golf, presate să-și scoată marfa din captivitatea războiului, ajung să accepte ceea ce până ieri părea de neimaginat: contracte în yuani, bănci chinezești, asigurare și decontare mutate spre Asia. Din acel moment, criza încetează să mai fie doar una de navigație și intră direct în mecanismul financiar care a ținut în picioare puterea americană.
Acolo este atins cu adevărat Washingtonul. Petrolul din Golf n-a circulat decenii întregi doar pe mare, ci și prin dolar. Marina americană păzea rutele, iar piețele americane absorbeau o mare parte din banii rezultați din această circulație. Strâmtoarea și dolarul au făcut parte din același mecanism. De aceea, în clipa în care războiul declanșat de Statele Unite blochează Ormuzul, iar Washingtonul se dovedește incapabil să redeschidă strâmtoarea, criza depășește cu mult un simplu eșec militar. Din acel moment, în fața lumii se ridică întrebarea cea mai grea: cât mai valorează ordinea americană atunci când nu mai poate garanta trecerea energiei prin culoarul vital al planetei?
China n-are nevoie să domine militar Golful pentru a ieși câștigătoare dintr-un asemenea dezastru. Îi ajunge să fie cumpărătorul indispensabil, să aibă lichiditatea, băncile și răbdarea strategică necesare pentru a spune exportatorilor: vindeți, încasați, continuați. Într-un moment de presiune extremă, ideologia pălește, iar nevoia de a ține exporturile în viață ajunge să dicteze totul. Așa se deschide spațiul în care yuanul poate intra pe ușa pe care portavioanele americane n-o mai pot ține deschisă.
Tocmai aici apare pericolul real pentru economia SUA. Cererea structurală de dolari, alimentată de comerțul energetic, începe să se subțieze. În același timp, o parte din excedentele petroliere care curgeau aproape reflex spre titlurile americane și spre marile piețe din Statele Unite caută alte destinații. Mutația ar fi lentă la început și greu de întors după câțiva ani. America trăiește de mult și din faptul că restul lumii are nevoie de moneda ei, își parchează rezervele în datoria ei și îi finanțează, în fond, libertatea de a se împrumuta aproape fără egal. În clipa în care o parte din acest mecanism începe să se mute spre Asia, costul aventurii militare urcă dinspre câmpul de luptă spre inima finanțelor americane.
De aceea tonul cu care Trump cere ajutor din toate direcțiile este neliniștit. El încearcă să blocheze o concluzie devastatoare: America mai poate lansa războaie, dar nu mai poate asigura singură ordinea prin care lumea își transportă energia. O asemenea concluzie ar schimba repede comportamentul actorilor importanți. Statele din Golf ar începe să gândească mai rece și mai asiatic. Marile economii dependente de petrol ar cere formule de plată și de protecție mai puțin expuse la voința Washingtonului. China ar apărea, fără să tragă un singur foc, drept actorul care a câștigat acces, influență și monedă din haosul creat de altul.
Pentru Casa Albă, acesta este coșmarul. Un război pornit sub semnul forței poate ajunge să erodeze exact mecanismul care a făcut suportabilă puterea americană: dolarul folosit aproape automat în marile fluxuri energetice, piața americană tratată ca destinație firească a capitalului și capacitatea Washingtonului de a transforma superioritatea strategică în avantaj financiar. Dacă Ormuzul rămâne închis sau funcționează doar pe baza unor aranjamente tolerate de Iran și finanțate de China, America n-ar pierde doar controlul asupra unei strâmtori. Ar vedea, pentru prima oară în acest conflict, cum războiul începe să lovească însăși hegemonia americană, chiar în moneda care a hrănit-o încă de la marile aranjamente petroliere din anii 1970.
About The Author
[…] Ormuzul mută totul din planul regional în plan global. Prin strâmtoare trece aproximativ o cincime din petrolul lumii, iar șefii Agenției Internaționale pentru Energie, Fondului Monetar Internațional și Băncii Mondiale au fost obligați să creeze o coordonare de urgență în fața unei crize descrise drept mai gravă decât cele din 1973, 1979 și 2022 la un loc. Donald Trump nu joacă doar cu viețile iranienilor sau cu reputația Americii. Joacă și cu energia, inflația, lanțurile de aprovizionare, piețele financiare și stabilitatea economică a lumii întregi. […]
[…] de plată ajunge în Golf, în Europa și în Statele Unite. Pe site-ul nostru am arătat deja că spaima reală a lui Trump nu se oprește la rachete și petrolierе. Vorbim de petrol, de dolar, de fluxurile energetice spre […]