Israelul a dat foc lumii cu mâna „unsului” de la Casa Albă și a cercului de fanatici religioși, ideologi ai forței și propagandiști care îl înconjoară pe Donald Trump, apoi a încercat să-și acopere agresiunea printr-o argumentație mincinoasă și ușor de combătut.
Sub pretextul autoapărării, al pericolului nuclear, al luptei împotriva terorismului și al unei mitologii biblice delirante de tip Armaghedon, alianța Israel-SUA a atacat un stat suveran, a vorbit deschis despre schimbare de regim și a cerut lumii să privească agresiunea ca pe un act legitim.
În această conflagrație, axa Israel-SUA se fixează definitiv ca pol al Răului: ea este partea care a călcat în picioare dreptul internațional și a ales bombardamentul, a aruncat regiunea în pragul catastrofei și a încercat să transforme dominația militară și terorismul de stat în virtute.
Iranul, deși rămâne un stat teocratic, represiv și dictatorial, apare aici ca polul Binelui prin simplul fapt că este statul atacat, partea asupra căruia s-a proiectat întreaga violență justificată exclusiv propagandistic.
Experți ONU au denunțat explicit atacurile americano-israeliene ca ilegale, iar Carta ONU, prin articolul 2 alineatul 4 și articolul 51, interzice folosirea forței împotriva integrității teritoriale și independenței politice a altui stat, în afara unor excepții strict delimitate. În Europa, atacurile au fost deja descrise public drept o încălcare a dreptului internațional.
Jaloanele morale fixate strâmb de propaganda israeliano-americană se evaporă în fața realității din teren. Pe scena internațională nu vedem o „civilizație” care se apără de „barbarie”, ci două puteri militare care și-au arogat dreptul de a lovi un stat suveran, de a-i decapita conducerea și de a-i proiecta din exterior viitorul politic. Formula „autoapărării” acoperă aici aplicarea legii celui mai puternic: o agresiune imperială acoperită cu panică, propagandă și delir mistic.
Un regim abuziv nu autorizează războiul
Un regim abuziv nu legitimează bombardarea unei țări. Faptul că puterea de la Teheran este represivă, coruptă și violentă față de propriii cetățeni nu transformă Israelul și Statele Unite în administratori morali ai planetei și nici în jandarmi ai succesiunii politice din Iran. Soarta conducerii iraniene este problema poporului iranian și a cadrului legal internațional, nu a avioanelor israeliene și americane. În clipa în care o alianță militară atacă un stat suveran și începe să vorbească despre cine ar trebui să-i conducă viitorul, masca „autoapărării” cade și rămâne logica dominației: cine are forța își arogă și dreptul de a decide cine merită să guverneze și cine trebuie înlăturat.
De aceea trebuie respins de la început primul mare pretext israeliano-american: ideea că regimul iranian, fiind criminal în interior, face legitim războiul din exterior. Este o fraudă morală și juridică. Regimul de la Teheran poate fi acuzat pentru represiune, execuții, arestări arbitrare și violență sistemică împotriva populației, iar misiunile ONU au documentat tocmai astfel de abuzuri în ultimii ani. Dar aceste constatări nu conferă Israelului și SUA mandatul de a rescrie prin foc și terorism de stat ordinea politică a acelei țări. Niciuna dintre normele de bază ale sistemului internațional nu spune că un stat puternic poate bombarda un alt stat pentru a-l „elibera” sau pentru a-l „corecta” politic.
A alege liderul Iranului din exterior este un semn clar al logicii imperiale
Donald Trump a formulat fără perdea exact această pretenție imperialistă. Potrivit Reuters, președintele american a spus că Statele Unite trebuie să fie implicate în alegerea viitorului lider iranian și a salutat inclusiv ideea ca forțe kurde iraniene din Irak să treacă frontiera și să atace forțele de securitate iraniene. Asta nu mai este limbaj de autoapărare. Este limbaj de dominație imperială, de schimbare de regim impusă din exterior, de tutelă colonială rostită fără perdea.
Nici propria argumentație americană nu este coerentă. Associated Press a arătat că explicațiile administrației Trump s-au mutat de la programul nuclear și rachetele balistice la protejarea bazelor americane, reacția la o eventuală lovitură iraniană și apoi tema schimbării de regim. În briefinguri private, oficiali americani au admis că informațiile disponibile nu indicau o lovitură preventivă iraniană împotriva Statelor Unite, ci doar o amenințare generală. Pretenția de a alege conducerea Iranului nu apare, așadar, ca un accident verbal, ci ca expunerea directă a scopului politic ascuns sub pretextele militare.
Pretextul nuclear: frica folosită ca licență de bombardament
Pretextul nuclear rămâne cea mai utilă armă propagandistică a războiului. Dosarul nuclear iranian este grav și real, dar propriile evaluări oficiale americane spun mult mai puțin decât afirmă propaganda de război.
Evaluarea anuală a comunității de informații a SUA din martie 2025 afirmă că ”Iranul nu construiește o armă nucleară” și că Ali Khamenei ”nu a reautorizat programul de arme nucleare” suspendat în 2003.
Arms Control Association a arătat pe 3 martie că un oficial american a admis, pe 28 februarie, lipsa unei amenințări nucleare iminente, iar șeful AIEA, Rafael Grossi, a spus pe 2 martie că întoarcerea la diplomație și negocieri este singura cale pentru a obține garanții pe termen lung că Iranul nu va dobândi arma nucleară. Cu alte cuvinte, organismul tehnic competent cerea inspecții și negocieri, în timp ce Washingtonul și Tel Avivul au ales bombardamentul. Prăpastia dintre realitate și propagandă devine astfel uriașă.
Asta nu absolvă însă Teheranul. Agenția Internațională pentru Energie Atomică a arătat, potrivit Reuters, că Iranul avea 440,9 kg de uraniu îmbogățit până la 60%, foarte aproape de pragul militar, suficient, dacă ar fi fost îmbogățit în continuare, pentru materialul necesar la 10 bombe. Problema este că un stoc periculos și un program nuclear lipsit de transparență nu dovedesc automat existența unei decizii politice de a fabrica imediat arma și nici a unei amenințări iminente care să legitimeze juridic un război preventiv. Tot Reuters a relatat pe 9 martie că AIEA nu avea indicii credibile privind existența unui program coordonat de arme nucleare.
Mai mult, după atacuri, Grossi a spus că aproape jumătate din uraniul îmbogățit până la 60% era probabil încă la Isfahan și că nu existau indicii clare că materialul fusese mutat. Asta arată ceva devastator pentru logica războiului: campania militară nu a închis dosarul nuclear, ci l-a aruncat într-un mediu mai puțin transparent și mai greu de verificat. Dosarul nuclear cerea control internațional, inspecții și presiune diplomatică. În clipa în care o problemă de neproliferare este transformată în permis de război preventiv, verificarea cedează în fața forței.
Hamas, Iranul și falsul automatism al vinei absolute
Un alt mare truc al propagandei israeliano-americane este să ia un fapt real, sprijinul de lungă durată al Iranului pentru Hamas, și să-l transforme într-o narațiune umflată și mai convenabilă politic: că Iranul ar purta răspunderea directă pentru atacul din 7 octombrie și că, din această răspundere totală, ar decurge legitimitatea unui război regional împotriva unui stat suveran. Aici trebuie făcută distincția pe care propaganda o șterge intenționat: una este sponsorizarea, antrenarea și înarmarea unei grupări, alta este dovada că statul sponsor a ordonat, coordonat sau controlat operațional atacul concret folosit apoi ca pretext pentru extinderea războiului.
Adevărul, care trebuie spus direct, este că Iranul a susținut ani la rând Hamas, inclusiv prin finanțare, instruire și cooperare militară mai largă în cadrul așa-numitei „axe a rezistenței”. Legătura structurală există și niciun observator serios nu o poate nega. Dar exact acolo unde propaganda pune un verdict definitiv, faptele devin mult mai alunecoase și incomode. Pe 9 octombrie 2023, Casa Albă a spus că Iranul este „complice” în sens larg, dar a admis în aceeași frază că Statele Unite nu aveau informații sau dovezi care să indice participarea directă a Iranului la atacul Hamas. În aceeași perioadă, armata israeliană spunea public că Iranul este „un jucător major”, însă nu putea spune încă dacă a fost implicat în planificare sau instruire pentru atacul punctual din 7 octombrie. Cu alte cuvinte, chiar actorii care aveau tot interesul politic să lege imediat Teheranul de atac au recunoscut că nu aveau proba directă pentru această legătură operațională.
Mai târziu, pe măsură ce Israelul și-a investigat propriul eșec, imaginea a devenit și mai stânjenitoare pentru narațiunea comodă a vinei mutate integral la Teheran. Associated Press a relatat că ancheta militară israeliană asupra dezastrului din 7 octombrie a vorbit despre „o evaluare profund eronată a Hamas”, despre subestimarea capacităților sale și despre eșecul grav al misiunii de a proteja civilii.
Reuters a consemnat la rândul ei că investigația militară israeliană a concluzionat că armata „a eșuat să protejeze” civilii și a subestimat masiv Hamas ani la rând. Asta schimbă cadrul narativ: în locul unei povești simple, în care un creier extern omnipotent ar fi produs totul, apare și responsabilitatea directă a establishmentului militar și politic israelian în frunte cu Netanyahu, care a ignorat semnalele, a citit greșit adversarul, sau a făcut asta în mod deliberat și a lăsat frontiera sudică expusă.
Astfel, chiar dacă Iranul a alimentat ani la rând Hamas, asta nu echivalează automat cu dovada că Iranul a ordonat atacul care a declanșat această cascadă regională de violență. Iar fără această dovadă, formula propagandistică „Hamas a atacat, deci Iranul trebuie lovit” rămâne o aberație politică, morală și juridică, utilă pentru a transforma un sponsor regional într-o țintă de război total.
Sloganul „Iranul vrea să distrugă Israelul” și transformarea fricii în pretext de război
Aici propaganda israeliano-americană pornește de la un fapt real, retorica violentă și profund ostilă a regimului iranian față de Israel, și încearcă să o transforme automat într-o autorizație morală și juridică pentru război preventiv. Faptul că lideri iranieni au folosit de-a lungul anilor formule eliminatorii, amenințătoare sau incendiare la adresa Israelului este real și nu trebuie cosmetizat. Reuters relata încă din 2013 că Ali Khamenei amenința cu distrugerea Tel Avivului și Haifei dacă infrastructura nucleară iraniană era atacată, iar retorica ostilă față de statul israelian este o constantă a regimului de la Teheran.
Dar de aici până la concluzia că Israelul și Statele Unite dobândesc dreptul de a lovi când vor ele este un salt propagandistic uriaș. Dreptul internațional nu funcționează pe baza fricii istorice, a memoriei traumatice sau a convingerii sincere că adversarul te urăște și te-ar distruge dacă ar putea. El cere, pentru autoapărare anticipativă, condiții mult mai stricte: necesitate, iminență, proporționalitate și o bază factuală serioasă privind atacul care ar urma să se producă.
Chiar un articol din Times of Israel, scris dintr-un cadru evident favorabil perspectivei israeliene asupra Iranului, admite că „războiul preventiv nu are temei juridic în dreptul internațional”, iar analiza publicată de EJIL: Talk! spune direct că, pe faptele cunoscute, folosirea forței de către Israel împotriva Iranului era aproape sigur ilegală. Teza „Iranul vrea să ne distrugă, deci avem dreptul să lovim primii” poate avea forță psihologică și propagandistică, dar are o bază juridică infinit mai șubredă decât pretind Netanyahu și aliații săi, adică nulă.
Mai este un detaliu esențial: potrivit unei știri Reuters din 2019, Khamenei a spus explicit că „eliminarea statului Israel” nu înseamnă, în percepția sa, „eliminarea poporului evreu”, iar poziția oficială iraniană a fost prezentată ca una care vizează înlocuirea structurii statale israeliene printr-o formulă politică decisă de locuitorii Palestinei. Poziția rămâne radicală, ostilă și inacceptabilă pentru Israel, dar tocmai aici se vede cât de mult simplifică propaganda occidentală atunci când comprimă totul în formula brută „Iranul vrea să șteargă Israelul de pe hartă”. Asta nu știrbește cu nimic ostilitatea regimului iranian și nici nu-l face benign. Este suficient să fie spus adevărul întreg: da, regimul iranian întreține de decenii o retorică amenințătoare față de Israel, dar nu, existența ei nu transformă automat un război preventiv într-un act legal, moral sau necesar.
Corupția regimului nu este temei de război
O altă piesă importantă a propagandei israeliano-americane este transformarea corupției reale sau presupuse a regimului iranian într-un argument pentru bombardarea teroristă a țării. Aici procedeul este simplu: se pornește de la lipsa de transparență economică a cercului din jurul liderului suprem, se adaugă acuzații despre averi uriașe, proprietăți ascunse și bani scoși din țară, apoi întreaga poveste este prezentată ca probă morală suficientă pentru război. Numai că, în dreptul internațional și în logica elementară a suveranității, corupția unui regim nu creează nici Israelului, nici Statelor Unite dreptul de a ataca militar un stat și de a decide prin rachete cine trebuie să-i conducă viitorul. Cinstea liderilor unui stat nu se corectează cu bombe și rachete lansate din aeronave sofisticate de luptă.
Există, totuși, un nucleu factual solid care explică de ce această temă are priză la public. O investigație Reuters din 2013 a arătat că Ali Khamenei controla prin Setad un imperiu economic evaluat atunci la aproximativ 95 de miliarde de dolari, cu participații și active întinse în aproape toate sectoarele importante ale economiei iraniene. Aceeași investigație a documentat că Setad și-a construit o parte semnificativă a portofoliului prin confiscarea sistematică a unor proprietăți, iar Trezoreria SUA a descris organizația drept o rețea masivă de companii-paravan care ascunde active în numele conducerii iraniene. În același timp, Reuters a scris clar, pe 1 martie 2026, că nu existau semne că liderul suprem ar fi folosit Setad pentru îmbogățire personală, chiar dacă imperiul economic îi extindea enorm puterea politică și clientelară. Diferența este esențială: una este controlul unui mecanism opac, vast și profund abuziv, alta este afirmația, rostită ca fapt dovedit, că Ali Khamenei și familia sa au delapidat personal sume precise și le-au ascuns în străinătate.
În cazul lui Mojtaba Khamenei, diferența dintre probă și slogan devine și mai vizibilă. Profilurile Reuters publicate în martie 2026 îl descriu ca pe un personaj extrem de influent în culisele regimului, apropiat de Gardienii Revoluției și considerat ani la rând un posibil succesor al tatălui său. Ceea ce nu reiese însă din aceste surse majore, în forma fermă și verificată pe care propaganda o sugerează, este existența unei averi externe uriașe, clar cartografiate și demonstrate public. Oricât de întunecat ar fi acest peisaj, concluzia rămâne aceeași: un regim poate fi corupt, clientelar și construit pe confiscare, fără ca aceste lucruri să ofere unei puteri străine mandatul de a-l lovi militar. Corupția se anchetează, se sancționează, se urmărește financiar și se demască public. Războiul lansat în numele anticorupției rămâne o impostură morală geopolitică: aceea în care marile puteri își lipesc pe rachete un discurs justițiar pentru a ascunde o operațiune de forță și schimbare de regim.
Armaghedonul ca mască ideologică a agresiunii
Una dintre cele mai compromițătoare fisuri din întreaga argumentație americano-israeliană apare în punctul în care propaganda de război coboară din limbajul strategic în cel fanatic-religios, în delirul mistic. Războiul împotriva Iranului nu a fost prezentat numai prin formule despre „securitate”, „descurajare” și „autoapărare”, ci și, în numeroase cercuri militare americane, ca parte a „planului divin” al lui Dumnezeu, legat de Armaghedon și de întoarcerea lui Isus pe Pământ. Potrivit plângerii făcute publice de Military Religious Freedom Foundation și preluate de Newsweek.com și Investigative Report, un comandant american le-a spus subordonaților, într-o ședință oficială de verificare a pregătirii pentru luptă, să le transmită trupelor că operațiunile din Iran fac „parte din planul divin al lui Dumnezeu”, a invocat Apocalipsa și Armaghedonul și a afirmat că „Președintele Trump a fost uns de Isus să aprindă focul-semnal în Iran, să provoace Armaghedonul și să marcheze întoarcerea lui pe Pământ”. MRFF susține că, de la începutul operațiunii din Iran, a primit peste 200 de sesizări din „peste 50” de baze și obiective militare, din toate categoriile de forțe armate, în care este descris același tipar: ședințe de pregătire transformate în predici despre „războiul biblic” și „vremurile de pe urmă”.
Aici se vede, în forma ei cea mai brutală, degradarea morală și intelectuală a acestei campanii militare. În momentul în care un război este prezentat soldaților ca episod dintr-un scenariu biblic al sfârșitului lumii, orice pretenție de luciditate strategică începe să se clatine. Nu mai este vorba despre o operațiune justificată cu argumente verificabile și supusă controlului rațional al faptelor, ci despre o mobilizare contaminată de delir escatologic, în care moartea, distrugerea și escaladarea sunt travestite în limbaj sacralizat. Gravitatea acestui fapt nu stă doar în grotescul formulărilor, ci și în locul în care ele au fost rostite. Dacă asemenea mesaje apar într-o ședință oficială de pregătire militară, ele nu circulă ca simple opinii personale, ele sunt expresii ale autorității, capabile să afecteze moralul, disciplina și coeziunea unității. Tocmai de aceea, câțiva parlamentari americani au cerut ulterior investigații privind acest tip de retorică biblică și rolul pe care l-ar putea avea în lanțul de comandă. În acest punct, războiul prezentat când ca reacție de securitate, când ca operațiune de schimbare de regim, iar în paralel ca episod din Armaghedon, seamănă tot mai puțin cu o acțiune legitimă a statelor și tot mai mult cu o combinație toxică de imperialism, fanatism și mitologie apocaliptică delirantă.
„Autoapărarea” invocată de Israel și SUA este un paravan juridic tot mai șubred
Pilonul central al întregii propagande de război este formula „autoapărării”. Dacă această formulă cade, aproape tot restul justificărilor rămâne suspendat în aer: frica nucleară, demonizarea regimului, retorica despre Hamas, apelurile la schimbare de regim și delirul mistic de tip Armaghedon apar atunci ca pretexte așezate peste un act de forță. Carta ONU este clară cu privire la acest aspect: statele trebuie să se abțină de la amenințarea cu forța sau de la folosirea forței împotriva integrității teritoriale și independenței politice a altui stat, iar dreptul la autoapărare funcționează, potrivit articolului 51, doar „în cazul producerii unui atac armat”. Ceea ce aici lipsește.
Tocmai aici începe contradicția dintre dreptul internațional și propaganda americano-israeliană. Raportul transmis de Casa Albă Congresului după loviturile aeriene din 28 februarie nu s-a limitat la invocarea autoapărării. Documentul a contabilizat într-o singură justificare amenințările atribuite regimului iranian, terorismul susținut de stat, capabilitățile militare considerate distructive, dezvoltarea armelor nucleare, protejarea intereselor naționale americane și apărarea aliaților, inclusiv a Israelului. Când o putere militară adună sub aceeași umbrelă pericolul imediat, securitatea regională și propriile interese strategice, autoapărarea își pierde conturul juridic și devine o formulă atât de largă încât aproape orice război poate fi prezentat ca reacție legitimă. Associated Press a surprins aceeași mutare de accent, arătând că justificările administrației Trump au trecut de la programul nuclear și rachetele balistice la apărarea bazelor americane, apărarea Israelului și alte argumente adăugate succesiv, fără prezentarea publică limpede a unei amenințări imediate și precise.
Nici în planul dezbaterii juridice serioase lucrurile nu arată mai bine pentru Washington și Tel Aviv. Două analize publicate de EJIL: Talk! merg în aceeași direcție: una arată că folosirea forței de către Israel împotriva Iranului a fost, pe faptele cunoscute, aproape sigur ilegală, iar cealaltă că loviturile americano-israeliene sunt vădit ilegale. În esență, ambele ajung la aceeași concluzie: Israelul și SUA nu pot invoca în mod rezonabil articolul 51 al Cartei ONU, pentru că nu exista un atac armat în curs, iar condițiile minime pentru susținerea unei pretinse autoapărări anticipate nu erau îndeplinite. La fel, Just Security a calificat loviturile americano-israeliene din 2026 drept încălcări ale Cartei ONU și a arătat că invocarea autoapărării a fost folosită pentru a acoperi o utilizare ofensivă a forței. În realitate, formula „autoapărării” funcționează aici ca o operațiune de cosmetizare juridică: încearcă să dea unui război pornit din proprie voință, cu obiective mult mai largi decât neutralizarea unei lovituri iminente, înfățișarea unei reacții forțate. De aceea, „autoapărarea” invocată de Israel și SUA nu are temei juridic și funcționează doar ca acoperire pentru un act de forță cu caracter agresiv.
Cine suportă costurile războiului
Dincolo de justificările solemne, bilanțul concret al războiului arată cine suportă costurile reale. Țările din Golf, care nu au declanșat conflictul și nici nu l-au dorit, s-au trezit expuse represaliilor iraniene, cu lovituri asupra unor facilități petroliere, aeroporturi și alte infrastructuri critice, cu perturbări ale transportului maritim și aerian și cu șocuri economice care se propagă dincolo de regiune. Reuters a relatat că surse din Golf s-au declarat frustrate și furioase pentru că au fost atrase într-un război decis unilateral de Washington, fără consultare suficientă, iar Associated Press a scris că unii aliați arabi ai SUA au spus că nu au fost anunțați din timp și că avertismentele lor privind efectele devastatoare ale războiului au fost ignorate.
Iranul plătește prețul cel mai sângeros. În primele zile ale campaniei au apărut acuzații grave privind lovirea infrastructurii civile, inclusiv atacul asupra școlii de fete din Minab, unde au fost ucise cel puțin 165 de eleve. Reuters a relatat chiar că ancheta americană ia în calcul folosirea unor date de țintire învechite, într-un caz care a devenit una dintre cele mai grave tragedii civile ale războiului. OHCHR a cerut anchetă independentă, Human Rights Watch a spus că lovitura trebuie investigată ca posibilă crimă de război. În paralel, coordonarea umanitară a ONU a avertizat că războiul consumă aproximativ un miliard de dolari pe zi, în timp ce nevoile umanitare cresc accelerat în întreaga regiune.
Cu aceste costuri umane deja înregistrate, propaganda deșănțată despre apărarea civilizației devine tot mai greu de susținut, cu atât mai mult cu cât, prin declanșarea acestei operațiuni criminale, vopsite în culorile delirului mistic, SUA și Israelul s-au așezat ele însele în afara lumii civilizate. Ceea ce se vede este un război care împrăștie costurile în toată regiunea, lovește civili, destabilizează piețe energetice și mută presiunea asupra unor state care nu au luat decizia inițială. În realitate, lanțul de consecințe arată exact opusul imaginii oficiale: o agresiune care își externalizează costurile asupra altora și își moralizează, în laboratoarele propagandei, propria violență.
Cui folosește cu adevărat acest război
Dacă mutăm privirea de la declarațiile publice la interese, răspunsul devine mai clar. În plan strategic, Israelul urmărește slăbirea decisivă a principalului rival regional și a rețelei sale de alianțe, iar pentru Benjamin Netanyahu confruntarea cu Iranul are și o miză politică internă. Reuters nota încă din ianuarie că Iranul domina agenda sa de securitate și a alegerilor, iar pe 11 martie aceeași agenție relata că oficiali israelieni admiteau deja, în spatele ușilor închise, că nu există nicio certitudine că războiul va duce la căderea regimului de la Teheran. Asta face și mai vizibil caracterul riscant și speculativ al întregii aventuri militare.
Din perspectivă americană, beneficiul urmărit este păstrarea reflexului imperial prin care Washingtonul își rezervă dreptul de a redesena ordinea regională, de a proteja cu forța arhitectura sa de alianțe și de a arăta că încă poate decide cine trebuie disciplinat militar în Orientul Mijlociu. În același timp, costurile politice interne au devenit vizibile. Associated Press a scris pe 11 martie că, pe fondul piețelor agitate și al scăderii în sondaje, Trump și-a schimbat tonul și a trecut de la formule maximaliste la una mai flexibilă privind finalul războiului. Asta arată contradicția de fond: războiul este prezentat ca necesitate istorică, dar este administrat politic și electoral ca un cost de limitat. În rest, lista perdanților este lungă: civilii iranieni, statele arabe expuse represaliilor, economia regională, ordinea juridică internațională și chiar aliații occidentali atrași într-o logică de escaladare pe care nu o controlează. Beneficiile se concentrează sus, în nucleul de putere de la Tel Aviv și Washington, iar costurile sunt răspândite brutal în regiune și în afara ei.
Războiul nedrept prezentat drept salvare
Războiul declarat de Israel și Statele Unite împotriva Iranului este o gravă agresiune internațională susținută prin panică nucleară, moralism selectiv, propagandă strategică și pretenție imperială, fără temei juridic ca necesitate clară și imediată. Fiecare justificare invocată public se destramă la o simplă verificare: represiunea internă a regimului iranian nu dă altor state dreptul de a-l bombarda; pericolul nuclear nu a fost demonstrat public în forma unei amenințări iminente; sprijinul Iranului pentru actori violenți din regiune nu se transformă automat în temei pentru atacarea unui stat suveran; frica nu ține loc de drept; corupția nu legitimează schimbarea de regim prin rachete. Dincolo de aceste pretexte, realitatea rămâne aceeași: două puteri militare și-au atribuit dreptul mesianic de a lovi un alt stat, de a-i ucide conducătorii, de a-i gestiona viitorul politic și de a cere apoi lumii să trateze această crimă ca legitimă apărare.
A spune că, aici și acum, Răul este alianța Israel-SUA, iar Binele este Iranul înseamnă a judeca această confruntare în cadrul ei concret, juridic și politic. Agresiunea a venit din partea celor care au bombardat, discursul despre schimbare de regim a fost rostit tot de ei, justificările lor s-au mutat pe parcurs, iar componenta religioasă de tip Armaghedon a ieșit și ea la suprafață. În această combinație de forță brută, excepționalism moral și delir mesianic se vede vechea logică a războiului imperial prezentat ca salvare.
Un stat cu adevărat civilizat ar trebui să respingă această logică criminală și să refuze ideea că marile puteri pot decide, prin foc, cine merită suveranitate și cine trebuie corectat militar pentru a deveni acceptabil. În clipa în care această excepție este acceptată pentru Iran, cade chiar regula care l-ar putea apăra mâine și pe cel care o tolerează astăzi.
About The Author
[…] pe care l-a așteptat decenii: puterea militară a Americii. Puterea aceasta este pusă în slujba proiectului său sionist-mesianic, susținut de dreapta religioasă israeliană și de cercurile eva… Sub această umbrelă ideologică, Orientul Mijlociu trebuie îngenuncheat prin foc, iar Dumnezeu […]