- Viktor Orbán și UDMR – ghioaga lui politică din guvernul României – au sfidat din nou națiunea română, cu concursul premierului Ilie Bolojan. Pe scena Congresului de la Cluj s-au cântat imnul Ungariei și imnul așa-zisului ”Ținut Secuiesc”, invenția iredentistă a Budapestei.
- Un partid aflat la guvernare, cu miniștri adevărați în Palatul Victoria, a dansat ceardașul pe imnul altui stat. Dacă asta nu e trădare în sensul de bază al loialității față de România, atunci cuvântul „trădare” nu mai înseamnă nimic.
- Concret, momentul s-a petrecut în afara cadrului protocolar de stat prevăzut de Legea 75/1994 (care NU acoperă asemenea intonări la congrese de partid); politic, este încă un pas în normalizarea simbolurilor paralele pe teritoriul României. Dealtfel, UDMR și-a fixat încă din 2019 „simboluri naționale” proprii (drapelul și imnul Ungariei, plus steagul și așa-zisul „imn al Ținutului Secuiesc”), iar nesancționarea prin Hotărârea CNCD 107/2022 a creat o „zonă gri” exploatată metodic.
- Esența nu e „tradiție versus sensibilitate”, ci un test de suveranitate: cine îți ia scena, îți ia povestea; cine îți ia povestea, îți modelează viitorul. Prin urmare, miza depășește Clujul: Orbán își mobilizează transfrontalier electoratul pentru 2026 și erodează suveranitatea simbolică a României – în linie cu interesele Moscovei.
Faptele și cadrul legal (ce s-a întâmplat și ce permite legea)
În ajunul congresului, Viktor Orbán a fost filmat într-un local din Cluj cântând refrenul „Nem, nem, nem, nem megyünk mi innen el” – „Nu, nu, nu, nu plecăm de aici”. Versurile sunt bine-cunoscute: „Nu plecăm noi de aici până când gazda nu ne alungă cu bâta. Dacă nu-i place gazdei că noi petrecem aici, să-și ia casa, dar noi tot aici rămânem.” Cântecul e popular, de chef, dar are și încărcătură simbolică post-Trianon: în interbelic a circulat ca refuz al „plecării” din teritoriile pierdute după 1920, fiind adesea încadrat între piesele cu tușă revizionistă.
Ceea ce în ajun a fost un cântec popular cântat într-un cadru privat rămâne în acel registru. A doua zi, însă, pe scena congresului unui partid de guvernare, registrul s-a schimbat: au intrat în joc simboluri de stat și reguli de protocol.
În deschiderea congresului UDMR s-au cântat trei piese: Imnul României (singurul imn oficial pe teritoriul statului român), imnul Ungariei (imnul altui stat) și „imnul Ținutului Secuiesc” (cântec fără statut în dreptul românesc). Nu punem pe același plan un refren de petrecere cu un imn de stat — dar exact confuzia de registre e exploatată politic: emoția pregătită în ajun e folosită a doua zi pentru a împinge, pe scenă, o echivalare simbolică fără acoperire în lege. Reacțiile demnitarilor români au fost împărțite: unii au părăsit sala la „imnul secuiesc”, alții au rămas invocând „respectul față de gazde”. În discurs, Orbán a făcut apel explicit către maghiarii din Transilvania în perspectiva alegerilor din Ungaria din 2026.
Legea românească (art. 14 din Legea 75/1994) prevede că imnul altui stat se intonează doar la vizite, festivități și ceremonii oficiale cu caracter internațional, împreună cu Imnul României și înaintea acestuia. Un congres de partid NU este asemenea ceremonie; deci intonarea imnului Ungariei s-a făcut în afara cadrului protocolar de stat. Faptul că legea nu prevede o contravenție automată pentru „intonări private” nu conferă legitimitate de stat momentului; înseamnă doar că statul român nu i-a conferit caracter oficial.
Cât despre așa-zisul „imn” al așa-zisului „Ținut Secuiesc”: nu este imn de stat, iar așa-zisul „Ținut Secuiesc” nu există ca unitate administrativă în România. A-l instala solemn lângă imnul unui stat străin, în fața demnitarilor, nu e folclor: e act politic împotriva suveranității simbolice a României. Este un afront direct adus Imnului național și ideii de unicitate a simbolurilor de stat. Suveranitatea nu se cântă „la comun” și nu se negociază pe scenă: Imnul României este singular, intangibil și neegalabil pe teritoriul național. Ridicarea unui cântec al unei entități inexistente juridic la rang de „corespondent” lângă el înseamnă să afirmi că statul român poate fi pus în balanță cu o ficțiune. Asta e linie roșie. Ori păstrăm ordinea simbolică, ori o cedăm pas cu pas – iar cedarea simbolică e primul pas spre cedare politică.
Pentru claritate, și ordinea contează: în situațiile oficiale prevăzute de lege, imnul statului invitat se cântă împreună cu Imnul României și înaintea lui. La un congres nu există asemenea cadru; totuși, punerea succesivă pe aceeași scenă a imnului unui stat străin și a unui cântec al unei „regiuni” inexistente produce impresia falsă de echivalare cu simbolurile statului român. De aici începe deturnarea ordinii simbolice.
Zona gri creată instituțional și dublul rol al UDMR
În februarie 2019, Congresul UDMR a adoptat o hotărâre prin care drapelul și imnul Ungariei, alături de steagul și „imnul Ținutului Secuiesc”, sunt declarate „simboluri naționale” ale comunității maghiare din România, recomandate pentru afișare/intonare în spațiul public și privat. Preambulul definea explicit comunitatea din România ca parte integrantă a „națiunii maghiare”. În 2022, CNCD a respins plângerea depusă împotriva acestei hotărâri: s-a declarat necompetent să „anuleze” actul politic (competență de contencios) și a reținut „lipsa dreptului încălcat”, deci nu a aplicat sancțiuni. Așa s-a instalat „zona gri”: partidul proclamă simboluri paralele; autoritatea anti-discriminare nu le sancționează în acel registru; protocolul de stat nu se aplică unui congres partinic. Repetarea produce obișnuință, iar obișnuința – normalizare.
Integrarea merge mai sus: Hotărârea CNCD 107/2022 poartă semnătura președintelui de atunci, Asztalos Csaba Ferenc, jurist român de etnie maghiară, numit în 2025 judecător al Curții Constituționale. Dincolo de biografii, rezultatul politic e clar: „zona gri” validată în 2022 își capătă o ancoră în vârful arhitecturii instituționale a României. În acest cadru, UDMR nu mai poate poza în simplu reprezentant al unei identități culturale, ci funcționează ca partid cu dublă ancorare: la București – partener de guvernare, cu miniștri, resurse și influență parlamentară; la Budapesta – beneficiar de fonduri, simbolistică și linie politică.
Această dublă ancorare a fost făcută vizibilă tocmai de coregrafia congresului: îți deschizi propriul eveniment cu imnul altui stat și cu „imnul” unei ficțiuni administrative, în prezența premierului României și a celui al Ungariei, iar a doua zi explici că „a fost cultură”. Nu e cultură: e aliniere. Iar când alinierea se produce pe scena unui partid de guvernare, problema nu mai e minoritară; devine problemă de stat.
De aici se ridică întrebări care nu mai pot fi ocolite:
-
Dacă UDMR afirmă că maghiarii din România sunt parte a „națiunii maghiare”, aflate pe linia politică trasată de Budapesta, de ce ar avea alt stat oameni la butoanele statului român?”
-
România e stat suveran sau scenă administrată la comun cu Budapesta?
-
Pentru un demnitar al statului român, a împinge interesele altui stat înaintea interesului României e trădare. Dacă te închini altui steag și ridici la rang solemn imnul altui stat, cum se cheamă asta?
-
Ce caută UDMR la guvernare dacă „sfinții” lui nu sunt steagul și imnul României?
În oglindă, povestea așa-zisului „Ținut Secuiesc” trebuie așezată corect: nu există ca unitate administrativă în dreptul românesc. Și totuși, de două decenii se împinge același pachet: inițiative de autonomie, presiuni pentru simboluri (steag, „imn”), hotărâri locale, marșuri tematice, memorii în Parlament. Strategia e constantă: împingi fereastra – întâi în cultură, apoi în spațiul public, apoi în limbaj administrativ.
Când cântecul devine „imn”, iar pânza devine „steag național”, publicul neantrenat tinde să acorde acestor simboluri un statut pe care legea nu îl recunoaște. Repetarea cu demnitari în sală produce, în timp, o echivalare psihologică periculoasă cu simbolurile statului. Aici nu mai e „tradiție”; e inginerie simbolică.
Bani, rețele și manualul politic al lui Orbán (Transilvania ca rezervor; Budapesta ca vector geopolitic)
Investigațiile Investigative Report au documentat în detaliu infrastructura financiară prin care Budapesta își extinde influența în Transilvania. Prin Bethlen Gábor Alap (BGA), Pro Economica și alte instrumente dedicate, au curs în ultimul deceniu sute de milioane de euro către universități, rețele de cultură, proiecte ale cultelor, cluburi sportive, mass-media în limba maghiară, infrastructură comunitară. Pe hârtie: „identitate” și „dezvoltare”. În practică: dependențe și hegemonie cultural-politică. Când existența unei redacții locale, a unui liceu privat sau a unui club sportiv depinde de granturi guvernamentale venite de la Budapesta, discursul se așază singur pe muzica finanțatorului. Steagurile vin cu manuale, imnurile cu coregrafii, iar comunitățile intră treptat în orbita simbolică a Ungariei. România nu are un program simetric de contrabalansare, nu are hartă de risc, nu are registru public al acestor finanțări – iar acolo unde statul lipsește, alt stat ocupă locul, inclusiv prin „ritualuri” prezentate drept folclor.
Manualul politic folosit la Cluj e recognoscibil, repetat și eficient:
pasul 1 – pregătirea emoțională a publicului (cântecul „Nu plecăm de aici”, cu istorie de „refuz al plecării” din teritoriile pierdute post-Trianon);
pasul 2 – capturarea ritualului (alăturarea imnurilor pe aceeași scenă, introducerea „imnului secuiesc”, folosirea demnitarilor români ca decor de legitimitate);
pasul 3 – apelul politic explicit (mobilizarea maghiarilor din Transilvania pentru alegerile din 2026 din Ungaria).
Despre încărcătura interbelică „revizionistă” a cântecului există referințe culturale directe, care explică de ce gestul e orice, numai „inofensiv” nu. Trei mișcări, un singur sens: normalizarea unei suveranități simbolice paralele în inima României și extragerea de capital electoral pentru Budapesta.
Acest manual intern se potrivește, fără falii, cu linia externă a lui Orbán: veto-uri și blocaje pe dosarele UE privind Rusia/Ucraina, negocieri directe cu Moscova, șantaj instituțional în momente-cheie pentru fonduri europene sau decizii strategice. Am arătat deja, în articolul nostru „Ungaria lui Orbán – calul troian al Kremlinului în Uniunea Europeană”, cum Budapesta servește, de facto, interesul Kremlinului: frânează sancțiunile, diluează politica UE față de Rusia, mută dezbaterea europeană spre „oboseala strategică” și exploatează dependențele energetice ca pârghie.
Concluzia rămâne valabilă: Orbán e cal troian în UE, iar Transilvania e rezervorul său de resurse politice peste graniță. Când pui laolaltă rețeaua de bani și simbolurile împinse pe scena noastră, obții o operațiune coerentă împotriva intereselor României.
Contraargumente – cine le-a invocat și de ce nu țin. După congres, organizatorii UDMR și susținători din zona pro-guvernamentală au invocat câteva linii de apărare: „a fost doar cultură”, „respect pentru gazde”, „legea nu interzice explicit”, „eveniment privat”, „UDMR are curente interne diverse”. Răspuns, pe rând:
- „Doar cultură” – fals prin context: nu e festival, e congresul unui partid de guvernare, cu demnitari români și premierul altei țări pe scenă. Contextul îl transformă în act politic, nu în recital.
- „Respect pentru gazde” – respectul nu suspendă regulile reprezentării statului; când ești demnitar român, prezența ta conferă sens politic.
- „Legea nu interzice” – legea definește când statul poate conferi caracter oficial unui imn străin; faptul că un organizator privat poate reda o piesă nu o ridică la rang de stat.
- „Eveniment privat” – cu premieri pe scenă și miniștri în sală, „privatul” devine mesaj public.
- „Curente interne” – discuție irelevantă: nu contau „curentele”, conta regia. Iar regia a fost una singură: așezarea simbolurilor paralele în deschiderea congresului.
Risc, loialitate și ce e de făcut (de la suveranitatea simbolică la decizie publică)
Dacă această coregrafie se repetă și devine obișnuință, România intră pe o pantă cu trei riscuri majore.
Primul risc – polarizarea internă. Fiecare reluare a ritualului rupe conviețuirea, alimentează radicalisme și transformă dezbaterea despre politici publice într-un schimb de lozinci identitare.
Al doilea risc – costul extern. Fotografia premierului României alături de un lider care blochează sistematic dosarele UE pe Rusia/Ucraina erodează credibilitatea noastră exact când avem nevoie de capital de încredere la Bruxelles.
Al treilea risc – captură de sens. Dacă „normalul” devine scenariul UDMR – imn străin pe scenă, „imn secuiesc” în program – mâine autonomia se discută pe ton de baladă, poimâine se cere echivalare simbolică „din respect pentru tradiții”. Aici nu e teatru: sunt consecințe.
Răspunsul nu poate fi doar indignare, ci politică publică.
(1) Reguli clare, stabilite în prealabil, pentru participarea demnitarilor la evenimente cu încărcătură identitară: criterii de participare/abținere, ordinea momentelor și statutul fiecărui element simbolic; un comunicat unic post-eveniment care explică cadrul.
(2) Transparență totală a finanțărilor transfrontaliere către ONG-uri, culte, media, sport și educație în județele-țintă: registru public, raportare anuală, audit independent, control parlamentar.
(3) Ghid administrativ pentru simboluri în spațiul public (prefecturi/primării): proceduri uniforme, studii de caz, rezumate de jurisprudență CNCD – zona gri trebuie închisă.
(4) Alfabetizare media bilingvă (RO/HU) în școli și comunități: diferența dintre simbol cultural și simbol de stat; dintre protocol și spectacol; dintre narațiune și fapt.
(5) Coerență externă: România evită cadre și mesaje care legitimează lideri ce subminează dosarele vitale ale UE în raport cu Rusia/Ucraina. Asta nu e „rigiditate”, e igienă strategică.
Concluzia e simplă și grea: un stat nu se prăbușește doar sub șenile; se lasă ros și de acul care înțeapă, zi de zi, în același loc – scena. Acolo unde ar trebui să stea, fără echivoc, simbolurile României, s-au așezat – la congresul unui partid de guvernare – imnul altui stat și cântecul unei ficțiuni administrative. Aceasta nu e „tradiție”; este politică de putere.
Când un lider care joacă rolul „calului troian” al Kremlinului în UE își ia aplauzele pe o scenă românească, nu mai suntem la rubrică mondenă, ci la capitolul suveranitate. România are nevoie de demnitari care știu că politețea nu înlocuiește interesul național și de instituții care înțeleg că suveranitatea nu se apără doar cu armata, ci și cu simbolurile.
Cine îți ia scena, îți ia și povestea; cine îți ia povestea, îți modelează viitorul.
About The Author
