Consiliul pentru Pace al lui Donald Trump este un soi de ONU de buzunar, o construcție făcută pe persoană fizică, cu un singur șef și cu statele reduse la rolul de clienți. Carta îi fixează lui Trump poziția de președinte pe viață, cu drept de veto și cu control asupra regulilor, interpretării și deciziei. Statele apar ca „membri”, însă centrul de comandă rămâne unul singur: Trump – El Însuși. El decide cine, când și în ce condiții contează.
Miezul operațiunii este taxa de protecție. Un miliard de dolari pentru un loc „permanent”, apoi contribuții continue la bugetul entității: e pragul care separă „partenerii”-complici de restul lumii. Asta e regula de bază: plătești ca să intri, plătești ca să ai acces, plătești ca să nu ajungi țintă. „Pacea” devine produs, iar apartenența la ”club” devine chitanță. În traducere politică brută: un miliard ca să fii la masă, altfel ești în meniu.
Căpușarea prestigiului ONU și conducerea discreționară, de tip dictatorial, a acestui ONG au determinat cele mai importante state occidentale să refuze explicit aderarea la ”clubul” smardoiului de la Casa Albă și să respingă plata miliardului cerut ca taxă de intrare.
Fâșia Gaza intră în poveste ca acoperire morală și ca argument de lansare, însă mandatul din Cartă rămâne suficient de elastic încât șeful Consiliului, adică El Însuși, să se poată băga în orice conflict de pe planetă, după propriile criterii, cu propriile condiții și cu propria factură, inclusiv prin presiuni economice asupra celor care refuză să plătească „intrarea”.
Detaliul care trădează cel mai limpede natura gangsterescă a proiectului apare, cu minus, chiar pe lista invitaților: lipsesc palestinienii. O „pace” despre Gaza, lansată fără Palestina sau Autoritatea Palestiniană în clubul de decizie, arată regula internă a Consiliului: unii sunt invitați și facturați, ceilalți sunt tranzacționați.
Prima mișcare se vede în invitațiile trimise capitalelor: pe 19 februarie 2026, la Washington, D.C., este anunțată prima reuniune a Consiliului pentru Pace, structura lansată de Donald Trump ca „instrument” de implementare a fazei de după armistițiul din Fâșia Gaza.
România a primit invitația, iar Nicușor Dan a reacționat prudent: a salutat, în termeni generali, eforturile americane ”de promovare a păcii”, însă a anunțat consultări pentru a vedea dacă prevederile Cartei pot deveni ”compatibile cu obligațiile internaționale deja asumate de statul român”.
În comunicările publice despre reuniunea din 19 februarie, întâlnirea este plasată la U.S. Institute of Peace și este descrisă și ca eveniment de strângere de fonduri pentru reconstrucția din Gaza.
Dincolo de formula de prezentare, Consiliul pentru Pace adună, în același dosar, trei elemente care fac din el un risc major pentru stabilitatea internațională: concentrarea puterii decizionale într-o singură persoană, transformarea participării statelor într-un mecanism de tip „plătești ca să contezi” și extinderea deliberată a mandatului de la Gaza la orice conflict pe care Trump îl alege, inclusiv cu presiuni economice asupra celor care refuză.
Ceea ce dezvăluie, încă din primul paragraf, natura dubioasă a proiectului este lipsa Palestinei, sau a Autorității Palestiniene de pe lista celor invitați la masă. Avem o structură despre Gaza, construită fără o reprezentare palestiniană clară în clubul de decizie, într-un moment în care dreptul la autodeterminare și principiul reprezentării celor direct vizați ar trebui să fie condiții minime ale oricărei „păci” credibile.
Pe scurt, Donald Trump a lansat un proiect despre Gaza, însă fără palestinieni la masă, dar cu ei în meniu. O masă la care cel mai înfometat dintre mesenii invitați este, desigur, Israel.
Ce scrie în Carta Consiliului și de ce contează
Din documentele publice și din relatările bazate pe proiectul de Cartă reiese o schemă de putere personalizată în jurul lui Trump: președinte „pe viață”, cu drept de veto și control asupra regulilor de funcționare, inclusiv asupra modului în care un stat „participă” și asupra statutului de membru.
În același timp, Carta pune un preț explicit pe influență: locul „permanent” este condiționat de o contribuție de 1 miliard de dolari, iar statele fără această contribuție rămân în formula rotației pe termene limitate.
Acest detaliu schimbă natura organizației: de la un forum diplomatic la o structură în care dreptul de a sta la masă, pe termen lung, depinde de bani. Când pui această regulă lângă faptul că președintele are controlul final asupra deciziilor, obții un tip de instituție care seamănă mai degrabă cu o platformă de comandă politică și financiară decât cu un cadru multilateral.
Carta precizează explicit că toate deciziile Consiliului sunt supuse aprobării președintelui, inclusiv în situația unui vot egal, iar în caz de dispută privind sensul, interpretarea sau aplicarea Cartei, aceeași persoană este autoritatea finală. Această formulă concentrează decizia, regula și interpretarea într-un singur centru de putere.
În paralel, pe 16 ianuarie 2026, președintele american Donald Trump a semnat ordinul executiv nr. 14375, prin care desemnează Consiliul pentru Pace drept organizație internațională publică în sensul legislației americane aplicabile organizațiilor internaționale și îi atașează regimul de privilegii, excepții și imunități prevăzut de această lege. Acest regim vizează organizația și, în condițiile legii, anumite categorii de personal și bunuri ale ei; în plan practic, el poate complica controlul juridic obișnuit și poate dilua răspunderea publică pentru activitățile derulate sub această umbrelă instituțională.
În această combinație, conflictul de interese devine structural: același om își fixează, prin Cartă, controlul intern asupra Consiliului, iar ca președinte al Statelor Unite declanșează, prin ordin executiv, recunoașterea și regimul juridic special al organizației în dreptul american. Când aceeași structură primește apoi capacitatea de a gestiona bani, contracte și acces, rezultă o concentrare de putere pe care sistemul ONU o limitează tocmai prin reguli și echilibre între state, nu prin comandă personalizată.
În plus, cadrul juridic aplicat organizațiilor internaționale recunoscute în acest mod le conferă capacitatea de a încheia contracte, de a dobândi și administra bunuri și de a desfășura operațiuni financiare și administrative, ceea ce transformă Consiliul într-un nod de distribuire a resurselor într-un teritoriu unde reconstrucția înseamnă zeci de miliarde.
O investigație The Guardian, bazată pe un proiect de propunere obținut de publicație, arată cum reconstrucția poate fi tratată ca piață: un contractor american, Gothams LLC, a transmis Casei Albe un document care vorbește despre exclusivitate pe termen lung pentru un sistem logistic și de transport spre Fâșia Gaza, cu taxe pe fiecare camion și cu un nivel de profit proiectat la cote ieșite din uzanța contractelor publice.
Într-un astfel de context, discuția despre reconstrucție se mută rapid de la „cine ajută” la „cine taxează, cine controlează accesul și cine închide contractele”: propunerea descrisă de publicație includea un mecanism de tarifare pe transport și ideea unui monopol logistic pe ani, adică exact genul de infrastructură care transformă „ajutorul” într-o poartă cu taxă. Documentul menționează un randament de trei ori investiția și o exclusivitate de șapte ani, cu opțiune de prelungire.
Gaza a fost pretextul, iar mandatul a fost extins până unde vrea Trump
În noiembrie 2025, Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite a adoptat Rezoluția 2803, care a „salutat” crearea Consiliului pentru Pace în legătură cu planul american pentru faza de după armistițiul din Fâșia Gaza și a autorizat, în logica acelui plan, o Forță Internațională de Stabilizare cu mandat temporar, până la finalul lui 2027. Cu alte cuvinte, acoperirea de legitimitate oferită atunci de ONU a fost construită pe un dosar precis (Gaza) și pe o limită de timp, tocmai pentru ca „implementarea” să nu se transforme într-o împuternicire fără capăt.
Rezolutia 2803Odată cu invitațiile trimise către zeci de state a început să circule și Carta Consiliului, iar aici apare mutarea esențială: textul nu mai fixează misiunea în Gaza, folosește o formulare generală („zone afectate” sau „amenințate” de conflict) și lasă deschisă extinderea după alegerea inițiatorului. Dispariția completă a Gazei din formulările-cheie ale Cartei nu e o nuanță de redactare, e pasul prin care un instrument pornit dintr-un teritoriu devastat își capătă pretenția de a funcționa oriunde.
În relatarea presei internaționale, această alunecare este prezentată tot mai des ca o încercare de a construi o structură paralelă față de Consiliul de Securitate, fără regulile și echilibrele lui. Declarațiile unor lideri europeni, care au vorbit public despre folosirea formulei și în alte dosare, inclusiv Ucraina, pun în lumină ambiția reală: Donald Trump își pregătește un instrument „mutabil”, cu aliați în interior, care îi pot oferi acoperire politică și justificări pentru intervenții oriunde decide el. Bătăușul planetei vrea să fie și jandarmul ei.
În acest punct apare și ruptura față de mandatul ONU din 2025: o notă a serviciului diplomatic al Uniunii Europene, reflectată în presa internațională, reține exact această schimbare de natură, de la un mandat „numit” (Gaza) la o formulă generală, aplicabilă oriunde, în afara limitelor rezoluției din noiembrie. Pusă lângă președinția „pe viață” și dreptul de veto al inițiatorului (descrise în Cartă și în documentele conexe), extinderea devine un instrument care poate fi mutat între conflicte după voința unei singure persoane, fără control multilateral real.
Oamenii lui Trump pentru Gaza: administrație, bani, forță
În declarația publicată de Casa Albă la 16 ianuarie 2026, planul pentru Gaza este prezentat ca un mecanism condus prin numiri și ierarhii, sub președinția Donald Trump. Textul anunță formarea unui Comitet Național pentru Administrarea Gazei (NCAG), condus de Ali Sha’ath, căruia i se atribuie refacerea serviciilor publice și a instituțiilor civile, în timp ce Consiliul pentru Pace este definit ca instanță de „supraveghere strategică”, de mobilizare a resurselor și de „asigurare a responsabilității” pe tot parcursul tranziției.
Piesa centrală este Consiliul executiv fondator, care îi adună pe locotenenții politici ai lui Trump pentru dosarul Gaza – Marco Rubio, Steve Witkoff, Jared Kushner – alături de nume legate de management și capital, precum Tony Blair, Marc Rowan, Ajay Banga și Robert Gabriel. Declarația spune explicit că fiecare are un „portofoliu” care acoperă guvernarea, relațiile regionale, reconstrucția, atragerea investițiilor, finanțarea la scară mare și mobilizarea capitalului. Tot acolo sunt numiți doi consilieri seniori pentru conducerea zilnică a strategiei și operațiunilor – Aryeh Lightstone și Josh Gruenbaum – ceea ce mută proiectul din zona de „inițiativă” în zona de aparat executiv, cu rutină, disciplină și comandă.
Pe teren, rolul de legătură și control este dat unui „înalt reprezentant” – Nickolay Mladenov – însărcinat să facă joncțiunea între Consiliu și NCAG și să coordoneze „pilonii” civil și de securitate. Componenta de forță apare fără echivoc: Jasper Jeffers este numit comandant al Forței Internaționale de Stabilizare, cu misiune de operațiuni de securitate și „demilitarizare completă”, plus facilitarea livrărilor de ajutor și materiale de reconstrucție. În aceeași declarație este anunțat și un „consiliu executiv pentru Gaza”, unde Witkoff și Kushner reapar alături de actori statali și regionali – Hakan Fidan, Ali Al-Thawadi, Hassan Rashad, Reem Al-Hashimy – și nume cu semnificație politică și instituțională, precum Yakir Gabay și Sigrid Kaag. Declarația se încheie cu o frază care fixează axa politică a proiectului: Statele Unite spun că vor lucra „în strânsă colaborare cu Israelul” pentru implementarea acestui cadru.
Palestina lipsește: „pace” fără partea direct vizată
Absența reprezentării palestiniene în Consiliul lui Trump nu este o problemă de interpretare: se vede clar în lista invitaților publicată de presa internațională, unde apar zeci de state, însă Autoritatea Palestiniană nu figurează nicăieri, sub nicio formulă.
Exact acest detaliu a devenit, la Spania, motiv declarat public de respingere: Madridul a invocat atât incompatibilități cu sistemul ONU și cu dreptul internațional, cât și faptul că partea palestiniană nu a fost inclusă în formula de lucru a Consiliului.
Casa Albă invocă numirea unui palestinian, Ali Sha’ath, la conducerea NCAG, ca argument că există „guvernanță” locală. Dar rolul descris este administrativ: refacerea serviciilor publice și a instituțiilor civile, sub supravegherea Consiliului prezidat de Donald Trump. Numirea unui tehnocrat nu înseamnă reprezentare politică; absența Autorității Palestiniene din format rămâne, iar asta schimbă natura întregului proiect.
Pe fond, problema rămâne aceeași: o schemă despre Fâșia Gaza care stabilește administrare, demilitarizare și reconstrucție, dar nu oferă un loc politic explicit celor asupra cărora se decide, riscă să transforme „pacea” într-un soi de tutelă. În 2025, în jurul rezoluției ONU și al discuțiilor despre „guvernarea de tranziție”, avertismentul a fost repetat în spațiul public: fără o reprezentare palestiniană reală, orice administrație impusă din afară taie chiar din miezul problemei și alimentează instabilitatea pe termen lung.
În plus, raportarea la principiile ONU ridică o problemă simplă: Organizația Națiunilor Unite pornește de la egalitatea suverană a statelor și de la soluționarea pașnică a disputelor, iar dreptul la autodeterminare este înscris ca scop al organizației. O „pace” în care partea direct vizată lipsește din mecanismul luării deciziei rămâne, în cel mai bun caz, un aranjament de securitate pentru alții.
De ce marile state occidentale spun NU
În Marea Britanie, mesajul a fost explicit: Londra nu semnează, iar motivul invocat public a fost că „mai e mult de lucru”, cu rezerve legate de compoziție și consecințe. Ulterior, Regatul Unit a invocat clar și problema invitației adresate lui Vladimir Putin. De altfel, îngrijorarea legată de rolul ONU și de participarea unor actori problemă apare constant în relatările despre discuțiile interne din capitalele occidentale.
În Franța, refuzul a venit împachetat în limbaj juridic, tocmai pentru că Parisul a identificat o coliziune între Cartă și cadrul ONU: purtătorul de cuvânt al diplomației franceze a spus că documentul „nu corespunde” rezoluției ONU pentru Gaza și că unele elemente sunt contrare Cartei ONU. În plus, Parisul a indicat că mandatul propus depășește Gaza și ridică „întrebări majore” despre principiile și structura ONU.
În Germania, poziția publică a fost formulată ca deschidere „pentru Gaza”, însă cu un refuz al textului „în forma actuală”, tocmai pentru că formatul ar depăși Gaza și ar putea fi aplicat în alte conflicte, fără garanții de guvernanță compatibile cu ordinea multilaterală.
În Italia, obiecția a fost pusă pe teren constituțional: Roma a invocat limite interne care blochează aderarea în forma propusă, iar ministrul de externe a vorbit despre un obstacol „insurmontabil”. Aici apare, din nou, problema de fond: Carta creează o ierarhie de participare aprobată de „președinte” și, pe deasupra, introduce criteriul financiar ca acces la statut permanent.
La Spania, refuzul a fost anunțat în termeni politici și de drept internațional, cu accent pe ONU și pe absența reprezentării palestiniene în formula de lucru.
În Polonia, semnalul nu a fost unul de entuziasm: Varșovia a apărut în grupul statelor invitate, însă discuția publică a fost dominată de costuri, de lipsa clarității și de faptul că majoritatea capitalelor UE au tratat proiectul ca pe un dosar de coordonat la nivel european, nu ca pe o decizie luată „solo”.
Pentru Japonia, poziția publică a fost una de evitare a angajamentului: guvernul a indicat că analizează, fără o confirmare de aderare, într-un context în care chiar ideea de „organ paralel” la Consiliul de Securitate provoacă reacții de respingere la ONU și în alianțele occidentale.
La nivelul UE, esențială rămâne concluzia serviciului diplomatic european: Carta ridică probleme de compatibilitate cu principiile constituționale ale Uniunii și cu autonomia ordinii juridice a UE, tocmai fiindcă transferă putere excesivă către „președinte” și interferează cu libertatea statelor de a-și decide nivelul de participare. Iar Consiliul European, prin președintele său, a vorbit public despre „îndoieli serioase” privind scopul, guvernanța și compatibilitatea cu Carta ONU.
Cine a acceptat invitația: alianțe regionale, regimuri iliberale și state care caută tranzacții cu Trump
Primele răspunsuri pozitive la invitația în ong-ul bătăușului planetei spun deja mult despre natura Consiliului: intră rapid state care au nevoie de Washington, care au construit relații personale cu Donald Trump sau care caută un câștig direct dintr-o inițiativă unde influența se negociază la vârf, între lideri, fără filtrele unui cadru multilateral clasic. În bilanțurile publicate de presa internațională, lista celor care au anunțat că se alătură trece de douăzeci de state și cuprinde o combinație de aliați regionali, guverne dispuse la aranjamente rapide și țări interesate să obțină reabilitare diplomatică ori acces la „masa” unde se discută bani, securitate și reconstrucție.
În nucleul inițial se regăsește Israel, împreună cu un bloc consistent din Orientul Mijlociu: Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Qatar, Bahrain, Iordania și Egipt, plus Turcia. Acest grup apare atât în sinteze de presă, cât și în comunicate comune ale unor miniștri de externe care au ales să trateze Consiliul ca pe o tranzacție politică utilă în etapa post-armistițiu.
În Europa, clientul cel mai previzibil pentru o asemenea afacere gangsterească nu putea fi decât Ungaria putinistului Viktor Orban: un guvern care și-a construit, de ani, o relație de proximitate cu Trump, dar și cu Putin și care mizează pe canale personale atunci când restul capitalelor occidentale cer reguli, limite și control democratic. În același grup apar și state europene mai ”fragile”, precum Bulgaria și Albania, alături de Kosovo, unde dependența de sprijinul american în dosare de securitate oferă un stimulent clar pentru a spune repede „da”.
Dincolo de Europa, lista include state care, în mod tradițional, își calibrează politica externă pe înțelegeri punctuale cu marile puteri: Pakistan, Indonezia, Uzbekistan, Kazahstan, Mongolia, Cambodgia și Vietnam. În emisfera vestică apar Argentina, Paraguay și El Salvador, iar în Africa de Nord se regăsește Maroc. Pe aceeași filieră intră și Armenia și Azerbaidjan, legate de dosare regionale unde Washingtonul a încercat să-și vândă rolul de intermediar.
Cazul Belarus arată până unde coboară ștacheta pentru a umple sala: intrarea unui stat aflat sub sancțiuni și criticat constant pentru represiune internă a fost tratată, în presa europeană, ca un semnal de alarmă privind direcția „clubului” creat de Trump și ușurința cu care el poate oferi reabilitare de imagine prin simpla invitație.
Tiparul e greu de ignorat: Consiliul adună rapid state dispuse să transforme politica externă într-un schimb direct cu președintele Statelor Unite, într-o construcție unde contează loialitatea, accesul și promisiunea de câștig, mult peste ideea de reguli comune și răspundere publică. Într-o asemenea configurație, „pacea” devine pretextul, iar lista celor care intră primii descrie mai curând o coaliție de tranzacții decât una de principii.
Cui folosește, de fapt, ONG-ul lui Trump: pârghie politică, bani și control
În forma descrisă în documentele apărute public, Consiliul pentru Pace îi oferă lui Trump trei beneficii pe care ONU, prin construcția sa, nu le poate oferi: control personal asupra deciziei, posibilitatea de a condiționa influența de contribuții uriașe și o platformă de presiune asupra statelor reticente.
Presiunea a fost vizibilă în episoadele de coerciție economică: amenințarea cu tarife masive la adresa Franței, legată direct de refuzul de a intra în Consiliu, a fost relatată ca parte a tacticii de forțare a aderării. Când aderarea la o structură „de pace” e însoțită de amenințări comerciale, mesajul devine limpede: nu e vorba despre mediere neutră, ci despre disciplinare politică.
Componenta financiară e la fel de clară. Ideea unui „loc permanent” pe 1 miliard de dolari transformă organizația într-o piață de influență, iar faptul că președintele are un rol central în administrarea deciziei și a fluxurilor de resurse ridică întrebări de transparență și de control democratic.
Pe scurt, Consiliul pentru Pace arată ca un instrument prin care Trump își construiește o infrastructură globală de loialități, taxe de acces și recompense politice, cu Gaza folosită ca argument emoțional și diplomatic pentru lansare.
Interesele israeliene și „Riviera”: de la securitate la proiect de control teritorial
Faptul că Benjamin Netanyahu a acceptat să intre în Consiliu, în pofida obiecțiilor inițiale privind componența unor structuri de lucru, arată că Israelul vede în proiect o pârghie utilă pentru etapa post-armistițiu, în special pe dimensiunea de securitate și demilitarizare.
Mai mult, chiar documentele ONU și pozițiile UE despre implementarea planului pentru Gaza pun accent pe dezarmarea Hamas și pe stabilizarea securității ca precondiții, o linie care coincide cu obiectivele declarate ale guvernului israelian după război.
În acest context intră și dimensiunea „Riviera”. Trump a vorbit, în termeni de dezvoltare imobiliară și turistică, despre transformarea Gazei într-o „Riviera”, iar în spațiul public au circulat materiale vizuale generate cu inteligență artificială care promovau această fantezie politică, inclusiv cu Trump în ipostaze de relaxare pe litoral, într-un decor rescris propagandistic.
În paralel cu imaginile și declarațiile, există și un set de documente și relatări despre un plan mai larg, care descrie o tutelă administrată de SUA pe termen de cel puțin un deceniu, proiecte gigantice de reconstrucție și mecanisme financiare în care drepturile de proprietate sunt transformate în jetoane digitale răscumpărabile pentru locuințe, cu promisiunea unor randamente foarte mari pentru investiții.
Când legi aceste declarații de faptul că statutul sau Carta Consiliului oferă control administrativ, capacitate de mobilizare financiară și posibilitatea de a decide „cine participă” și „cum participă”, rezultatul seamănă cu o formulă de control asupra Gazei prin tutelă internațională condusă de Washington, cu un câștig strategic pentru Israel (securitate și dezarmare) și cu oportunități economice și politice pentru cercul lui Trump.
În fine, tensiunile legate de rolul ONU sunt chiar mai relevante aici: o structură creată și condusă de Trump, prezentată public drept alternativă „mai eficientă” decât ONU, apare în relatarea unor publicații ca un proiect construit pe antipatia față de instituțiile multilaterale și pe dorința de a le marginaliza.
România: de ce participarea ar fi o capcană politică și juridică
Poziția publică a lui Nicușor Dan, cu accent pe „compatibilitate” și „consultări”, indică miza reală: Carta Consiliului pentru Pace nu este un gest ceremonial și nici un protocol fără efecte. O astfel de semnătură, chiar și într-o formulă prezentată drept „participare” sau „sprijin”, poate trage România într-o structură cu obligații, condiționări și consecințe care depășesc dosarul Gaza și care mută decizia, în practică, în mâna inițiatorului, Donald Trump.
Din punct de vedere constituțional, România nu are luxul de a trata o astfel de Cartă ca pe un protocol fără efecte. Constituția spune limpede, în articolul 11, că tratatele ratificate de Parlament intră în dreptul intern și că, dacă există dispoziții contrare Constituției, ratificarea presupune revizuire constituțională. În paralel, articolul 2 fixează suveranitatea ca atribut al poporului și interzice exercitarea ei „în nume propriu” de către persoane sau grupuri. O Cartă care condiționează nivelul de participare al statului de aprobarea „președintelui” unei organizații și îi acordă acestuia veto asupra deciziilor ridică probleme directe de suveranitate și control democratic. România ar accepta, printr-un act politic, ideea că o persoană din afara ordinii sale constituționale poate seta praguri de acces, poate valida statutul și poate bloca decizia.
Din perspectiva europeană, riscul devine imediat strategic. Uniunea Europeană cere coerență în politica externă și de securitate și sancționează, de fapt, deviațiile care slăbesc poziția comună. Dacă serviciul diplomatic al UE avertizează că textul ridică probleme de compatibilitate cu ordinea juridică a UE și cu principiile constituționale europene, România nu poate intra „solo” într-o formulă contestată chiar de nucleul occidental, sperând că detaliile se vor regla ulterior. Nota de plată rămâne la București: politic, juridic și de imagine, tocmai când marile capitale aleg să stea deoparte.
Mai există un risc politic simplu și murdar: România poate fi folosită drept decor de legitimitate, într-un moment în care statele occidentale grele evită asocierea. Într-o asemenea configurație, România oferă prezență și imagine, iar decizia reală rămâne în altă parte. Se adaugă și riscul de coerciție: dacă intrarea într-un „club” este negociată prin bani, prin acces și prin presiuni, participarea devine începutul dependenței, nu începutul unei politici externe coerente.
În fine, România trebuie să privească dosarul palestinian fără ipocrizie. Dacă partea palestiniană nu are un loc politic clar în formatul decizional, iar „pacea” este definită ca administrare externă și dezarmare în condiții impuse, România intră într-un proiect care subțiază chiar ideea de soluție politică legitimă și alimentează, pe termen lung, radicalizarea și instabilitatea. Într-un astfel de cadru, România ajunge garant de fațadă pentru o formulă care produce resentiment și conflict.
De aici rezultă verdictul: România are motive solide să refuze participarea în forma actuală, pentru că miza nu este Gaza, ci precedentul. Un precedent în care „pacea” se negociază pe bani, decizia vine din pumnul unui singur om, iar statele sunt chemate să valideze, prin prezență, o structură care lovește în regulile pe care România pretinde că le apără.
România nu trebuie să-și pună semnătura sub pumn.
About The Author
