Fostul președinte Traian Băsescu a încercat zilele trecute, într-un interviu la Digi24, să răstoarne, în stilul său, concluziile trase deja de serviciile românești și occidentale, de procurori, de Curtea Constituțională și de presa de investigație cu privire la atacul fără precedent al Rusiei asupra sistemului și procesului electoral românesc de la finalul anului trecut. Într-un moment în care dosarele tehnice, cronologiile și urmele digitale converg către aceeași concluzie — o operațiune hibridă pregătită, finanțată și executată în etape — Băsescu vine cu contrariul: „Nu mă poate convinge nimeni că acest Georgescu este omul rușilor.” Și, pentru a da substanță negării: „Omul ăsta nu este format de instituțiile rusești, este format de instituțiile românești”.
Nu se oprește aici. În aceeași emisiune, susține că „anularea alegerilor a fost o afacere dâmbovițeană”, că „rușii au intrat abia pe final, când au văzut că e loc să joace”, că „dacă Ciolacu intra în turul doi, nu se anulau sub nicio formă”, și că „CSAT n-are nicio atribuțiune legată de alegeri”. Într-o singură intervenție, sunt ambalate patru teze care, lăsate fără replică, ar distorsiona înțelegerea acelei perioade: statul a fost obligat să oprească procesul și să-l reia în condiții corecte.
Acest articol nu contrazice opinii cu alte opinii. Contrazice afirmații cu mecanisme și probe. Plec de la ce s-a putut documenta public și instituțional: note tehnice discutate în CSAT (SRI, SIE, MAI, STS), rechizitorii și comunicate ale Parchetului General, motivarea Curții Constituționale, analizele VIGINUM–SGDSN (Franța) privind ecosistemele de manipulare și influență, plus verificări jurnalistice care trasează aceleași trasee de bani, conturi și mesaje. Nu cer cititorului „să creadă”; îi cer să urmărească lanțul: cum se produce conținut, cum se distribuie, cine plătește pentru asta, ce se vizează, cu ce efect.
Pe scurt: pornesc de la cronologie — date, nu impresii: când apar conturile, când se deschid canalele de comunicare, când se amplifică mesajele și când se opresc; urmărim lanțul — cine produce conținutul, cine îl împinge, cine îl finanțează și ce țintește; iar la final aplicăm regula de integritate: dacă mediul e contaminat, oprești, cureți și reiei procesul electoral în condiții corecte.
De ce scriu acum, din nou, despre ceva ce părea stabilit? Pentru că afirmațiile iresponsabile, venite dintr-o poziție de autoritate publică, circulă mai repede decât diagramele tehnice. Pentru că între un citat bine rostogolit și o probă bine așezată, primul câștigă pe termen scurt. Și pentru că a lăsa astfel de teze să se așeze în spațiul public înseamnă a decreta că regulile sunt negociabile, iar agresiunea externă — discutabilă.
Ce urmează nu e polemică, ci un dosar în patru capitole: cum a fost „construit” candidatul împins în față, de ce „afacerea românească” nu se susține pe mecanism, care este, de fapt, rolul CSAT într-o operațiune hibridă și de ce n-are cum să fie adevărat că „Rusia a valorificat doar pe final”. În ultimă instanță, verdictul nu se bazează pe simpatii, ci pe reguli: mediul electoral era compromis; anularea alegerilor prezidențiale a fost măsura minimă de igienă democratică; reluarea procesului electoral — singura cale de a păstra sensul votului.
Cum se „construiește” un „om al rușilor”, fără uniformă
„Nu mă poate convinge nimeni că acest Georgescu este omul rușilor”, spune Traian Băsescu. În operațiunile moderne de influență, „omul” nu e scos la rampă cu fanfară. Nu poartă nici ecuson, nici limbaj de manual. E împins înainte de o uzină — o mașinărie care lucrează în trei schimburi: pregătește terenul cu mult înainte, dă comanda din spatele cortinei și cumpără vizibilitate care arată a „val civic”. Totul e gândit să pară firesc. Totul e făcut să nu fie. Mașinăria se vede limpede doar când o desfaci pe etape. Are cinci etape: pregătirea din timp, comanda din spate, vizibilitatea cumpărată, banii ascunși și presiunea tehnică.
Pregătirea din timp. De ani buni se strâng conturi „de rezervă”, cu activitate anemică sau nulă. Când vine momentul, ele pornesc „la semn”. Nu pentru că s-a aprins, brusc, interesul public, ci pentru că există un buton, un orar și o partitură. Așa s-a întâmplat în toamna lui 2024: mii de conturi vechi s-au trezit în același interval, cu același fel de clip, aceeași frazare, aceleași „etichetări”. Unele aveau ani în spate. Altele fuseseră create cu luni înainte, doar ca să poată intra în schimb, dacă primele erau închise. E diferența dintre efervescență și organizare: prima vine cu bâlbâieli, a doua cu sincron.
Comanda. Nu se dă pe platformele la vedere. Acolo ar fi prinsă, analizată, blocată. Se dă în spate: pe canale închise, unde în fiecare dimineață se stabilesc textele, imaginile, orele, „indicațiile prețioase” despre cum să ocolești filtrele. Apoi, la minut, apar aceleași „întrebări inocente”, aceleași liste cu „de ce e el profilul potrivit”, aceleași micro-video-uri, împinse în valuri scurte, ca să forțeze algoritmul. Platforma însăși a recunoscut tiparul: nu a fost creștere organică, ci propagare coordonată, „din afară”.
Vizibilitatea cumpărată, dar nedeclarată. Aici intră „cărămiduța” invizibilă: micro-influencerii. Nu sunt vedete, dar împreună adună milioane de ochi. Sunt recrutați printr-un intermediar, primesc un text și o idee „civică” — îndeamnă la vot, vorbesc despre „echilibru”, „verticalitate”, „bun-simț”. Nu marchează că sunt plătiți, nu spun cine e clientul, nu par politică. La scurt timp, sub clipurile lor, invadează comentariile: „iată profilul potrivit”, „iată numele”. Aici e cheia: materialul „alb” pregătește terenul, corul îl personalizează. Când lucrurile sunt făcute bine, ți se pare că „a prins de la sine”. N-a prins. A fost lipit.
Banii ascunși. Aici se rupe pelicula. În registrele oficiale apare „0 lei” pentru campanie. În traficul din platforme apar sume consistente, plătite într-o fereastră scurtă, către conturi care au funcționat ca megafon. Acesta e tiparul din toate campaniile deghizate: legal, ești sărac; digital, ești zgomotos. Nu există vizibilitate masivă „pe gratis”, nici mii de ore de conținut „din dragoste pură”, în același stil, la aceleași ore. Există bugete, intermediere, contracte, chiar dacă nu lasă urme în formularul oficial. Iar când diferența dintre „0” și realitate devine strigătoare, nu mai suntem în dezbatere. Suntem în probatoriu.
Presiunea tehnică. Cât timp „narațiunea” e împinsă în feed-uri, cineva apasă și pe frânele statului: conturi tehnice expuse, date de acces pentru site-uri electorale aruncate pe forumuri de criminalitate cibernetică, încercări în valuri de sondare, derută, întreruperi și întârzieri. Nu ca să fure tabelele, ci ca să fragilizeze cadrul. Un sistem care se bâlbâie la margine devine ușor de discreditat în centru: „Uitați-vă, e haos; nu se poate avea încredere.” Aceasta este echipa de dublaj a propagandei: dacă nu te prinde conținutul, te lovește „defecțiunea”.
Când pui cap la cap aceste etape, propoziția „nu mă poate convinge nimeni că Georgescu e omul rușilor” își pierde rostul. Nu pentru că i-am găsit carnetul de partid la Kremlin, ci pentru că i-am văzut uzina. Un produs împins în față de conturi pre-poziționate, coordonare în afara platformelor, vizibilitate plătită și neasumată, bani reali ascunși în spatele lui „0 lei” și presiune tehnică în momente-cheie poartă semnătura unei operațiuni, nu a unei efervescențe locale. Aici nu biografia «omului rușilor» ajuns candidat contează, ci lanțul care l-a construit și i-a proiectat numele pe ecranul nostru.
„A fost o afacere românească?” — românești au fost fețele; mașinăria, nu
„Anularea alegerilor a fost o afacere dâmbovițeană”, spune Traian Băsescu. E ispitoare această explicație: am amestecat calendare, am obosit administrația, am greșit socotelile. Sună „de-al nostru”. Dar un proces făcut pe genunchi arată altfel: e dezordonat, se bâlbâie, se contrazice de la o zi la alta. Ce s-a văzut în toamna lui 2024 n-au fost bâlbe, ci ordine: aceleași formule, aceleași imagini, la aceleași ore. Întâi încercarea, apoi accelerarea, apoi rezervele care intră imediat ce se închid primele conturi. Asta nu e zvonistică de mahala, e montaj.
Coordonarea s-a făcut într-un spațiu care nu e pentru ochiul public. De acolo s-au dat temele, s-au împărțit etichetele, s-au fixat orele. De acolo s-a făcut și „legătura” cu micro-influencerii: clipuri cu aer „neutru”, dar cu final previzibil — același nume în corul din comentarii. Nimic din toate acestea nu contrazice faptul că vocile erau românești. Ba tocmai: negarea plauzibilă cere fețe locale, locuri pe care le recunoaștem, accentele noastre. Ceea ce nu e local, și nici „dâmbovițean”, e lanțul: fabrica de conținut, distribuția sincronă, cumpărarea audienței fără etichetă, dublajul tehnic în spate.
Și apoi, banii. Între „0 lei” pe hârtie și fluxurile reale din platforme nu e o discuție de stil, ci o probă. Când în acte e sărăcie, iar în rețele e bogăție, cineva ascunde gura de hrănire a vizibilității. Nu e o excepție, e regula acestor operațiuni. La capăt, chiar dacă faptele sunt îmbrăcate în tricou local, execuția este de import: disciplină, resurse, răbdare, obiectiv. Iar obiectivul nu e să ridici un om, ci să cobori încrederea.
Cine are de câștigat dintr-o asemenea criză? Nu partidul cutare sau cutare, nu candidatul X sau Y, care pot dispărea din prim-plan odată cu sezonul. Câștigă actorul care dorește să-ți transmită, în surdină, că regulile nu țin, că instituțiile nu pot, că democrația e o piesă prost jucată. Aceasta nu e „afacere românească”. E o afacere cu România.
„CSAT n-are atribuții la alegeri” — nu numără voturi; apără aerul în care votăm
„Puteți să întoarceți și Constituția, și legea CSAT-ului pe toate părțile și nu veți găsi nicio atribuțiune a CSAT-ului legată de alegeri”, spune Traian Băsescu. E o frază tăioasă, dar pune reflectorul greșit: pe numărătoare, nu pe aerul în care are loc numărătoarea.
Ce face CSAT și ce nu face. Da, CSAT nu verifică buletine, nu face procese-verbale și nu anunță procente. Dar asta e doar jumătate din poveste. Cealaltă jumătate este aerul în care se întâmplă toate acestea. Dacă aerul e curat — informare cinstită, campanie asumată, bani la vedere, sisteme publice care nu scârțâie — alegerile devin un exercițiu tehnic. Dacă aerul se strică, nu mai e o temă pentru o comisie electorală; e o chestiune de securitate națională.
Rolul Consiliului Suprem de Apărare a Țării este exact acesta: să vadă pe aceeași hartă ce, altfel, e risipit prin birouri care nu se ating. Să pună pe același plan semnalele tehnice (conturi, canale de comandă, sincronizări), anomaliile de finanțare (promovare cumpărată, dar neasumată), dinamica din spațiul public (valuri de mesaje, aceleași frazări, aceleași ore) și presiunea asupra infrastructurii (tentative de acces, date aruncate pe forumuri de criminalitate cibernetică, întreruperi la limită). Din aceste bucăți, Consiliul nu face „aritmetică electorală”, ci un diagnostic: mediul este sau nu este contaminat.
Când diagnosticul e clar — și arată un mediu otrăvit — nu mai există loc pentru jumătăți de măsură. Nu „recalculezi”, nu „regândești” logistica din mers. Spui adevărul: pe terenul acesta nu se mai poate juca cinstit. De aici încolo intră Curtea Constituțională cu gestul greu, dar logic: anulare și reluare pe un teren curățat. Nu pentru a favoriza pe cineva, ci pentru a nu dezonora jocul.
A spune, în aceste condiții, că „CSAT n-are atribuții” înseamnă a confunda foaia de numărare cu oxigenul din sală. Fără oxigen, orice foaie devine ridicolă. CSAT nu dă scorul final; se asigură că scorul, oricare ar fi, are un sens.
„Nu Rusia a inițiat; doar a valorificat” — finalul nu e un capriciu, e scena pregătită din timp
„Rușii au jucat abia pe final”, spune Traian Băsescu. E o explicație comodă: noi am făcut dezordinea, ei au „pus paie pe foc”. Numai că ceea ce s-a văzut la noi nu arată a oportunism de ultim moment, ci a bucătărie pregătită din timp. Iar o bucătărie bună începe cu mult înainte de ora cinei.
Mai întâi, cămara: conturi vechi, păstrate ani întregi „la rece”, și altele, noi, așezate în raft în lunile dinainte, ca rezerve. Apoi, lista de preparate: canale discrete unde se stabilesc rețetele — texte, etichete, momente de publicare, „trucuri” pentru a trece de filtre. Urmează servirea: cu două săptămâni înainte de primul tur, valuri scurte, bine ritmate, același meniu de micro-video-uri, aceeași linguriță de „profil potrivit”, aceeași „supă” de comentarii. În paralel, cheltuiala: vizibilitate cumpărată fără etichetă, împinsă prin micro-influenceri „civici”. Iar în spatele ușii, aburul care face sala să tușească: presiuni tehnice pe site-uri și sisteme, exact în momentele sensibile.
Niciuna dintre aceste etape nu seamănă a improvizație de ultim moment. Toate cer pregătire: dispozitive puse deoparte, comenzi date din timp, bugete alocate, oameni de schimb. De aceea, povestea cu „au valorificat pe final” nu ține. „Finalul” a fost scena pentru care s-a montat decorul. Iar dacă decorul e montat din timp, cu resurse și disciplină, nu mai vorbim despre oportunism, ci despre operațiune.
Ce „valorifică” Moscova, în astfel de momente, nu e neapărat un nume pe o ușă, ci îndoiala. Dacă pui suficient conținut regizat în fața publicului și lovești suficient de subtil în frânele statului, ajungi — indiferent de rezultat — la replica dorită: „nu se poate avea încredere”. Iar dacă asta e replica, finalul cu anulare și reluare nu mai e o „trucare” a jocului, ci singura ieșire decentă: nu lași sala să respire fum. Deschizi geamurile și reiei spectacolul.
De ce s-a oprit cursa și de ce era obligatoriu să fie oprită — Aerul votului și regula jocului
Un stat nu dovedește maturitate doar prin urne sigilate și numărători pe nopți nedormite. O dovedește prin felul în care își păzește aerul din jurul urnei. În toamna lui 2024, aerul s-a schimbat. Nu dintr-odată, nu printr-un singur gest spectaculos, ci prin multe gesturi mici, repetate, făcute să pară firești: conturi vechi reanimate la aceeași oră, comenzi discrete în spate, clipuri „civice” cumpărate și livrate drept spontaneitate, bani inexistenți în registre dar audibili în zgomotul din feed, tremurul calculat al unor sisteme care, tocmai de aceea, pot fi mai ușor puse la îndoială. Nu e improvizație locală; e montaj. Iar montajul are mașinăria lui: pregătire din timp, coordonare în afara platformelor, vizibilitate plătită și neasumată, dublaj tehnic pe infrastructură.
Într-un asemenea cadru, arbitrajul electoral devine decor dacă nu există apărare a mediului. CSAT nu numără voturi; apără aerul în care numărătoarea are sens. Rolul său este să pună pe aceeași hartă ceea ce altfel rămâne risipit: semnalele tehnice (conturi, canale, sincron), anomaliile de finanțare (promovare cumpărată, dar neasumată), dinamica mesajelor (aceleași cadre, aceleași ore) și incidentele asupra infrastructurii (sondări, întreruperi, credențiale aruncate pe forumuri de criminalitate cibernetică). Din aceste piese reale iese un diagnostic: mediul e sau nu e contaminat. Când răspunsul este „da”, lanțul instituțional e limpede: instituțiile operative taie din mașinărie, autoritățile electorale stabilizează procedura, iar Curtea Constituțională face pasul greu și necesar — anulare și reluare pe teren curățat. Nu pentru a favoriza pe cineva, ci pentru a nu dezonora jocul.
Să pretinzi, în acest context, că „trebuia să mergem înainte”, doar ca să nu supărăm vreun narator de platou, înseamnă să pui confortul de moment peste legitimitatea pe termen lung. Anularea a fost pasul minim de igienă democratică. Reluarea a fost singura formă onestă de a-i spune cetățeanului: „votul tău contează, dar trebuie să-l dăm într-un loc aerisit”.
Cât despre lozincile comode — „afacere românească”, „intrare pe final”, „nu e omul lor”, „CSAT n-are ce căuta” — acestea se destramă când le așezi lângă lanțul faptelor: pregătirea din timp, comanda din spate, vizibilitatea plătită și neasumată, discrepanța dintre „0 lei” pe hârtie și volumul real din rețele, presiunea tehnică în momente-cheie. Puse cap la cap, nu descriu o bâlbâială locală. Descriu un plan. Un plan care nu vizează doar un scaun, ci încrederea în proces.
A lăsa acest plan necontestat, doar pentru că e mai comod, echivalează cu a admite că regulile sunt facultative. A-l demonta — așa cum am făcut aici — înseamnă a reafirma ceva simplu și greu deopotrivă: într-o democrație, nu contează doar „cine iese”. Contează cum se ajunge acolo. Iar când drumul e stricat, îl repari: oprești, cureți, reiei.
Verdictul nu ține, așadar, de simpatii, ci de reguli: mediul era compromis; anularea prezidențialelor a fost minimul necesar; reluarea — singura cale de a păstra sensul votului.
About The Author
Multă poveste frate!
A fost o bătaie de joc anularea voturilor românilor,punct.