Conducerea Curții de Apel București a reușit, joi, în mai puțin de o oră de „conferință”, să ofere exact piesa lipsă din documentarul Recorder „Justiție capturată”: o recunoaștere, în direct, că în vârful uneia dintre cele mai importante instanțe din România judecătorii trăiesc în frică, iar deciziile sunt modelate de cinismul și reflexele de clan ale unei clici care nu mai răspunde în fața nimănui. „Conferința extraordinară” organizată de președinta Liana Nicoleta Arsenie pentru a demonta „Justiție Capturată” i-a explodat în față chiar din prima frază rostită la microfon, iar imaginea conducerii Curții de Apel București a fost făcută praf chiar de modul în care șefa instanței a ales să mintă cu hârtii în fața camerelor.
Înainte ca șefa Curții să apuce să-și citească acuzațiile la adresa „campaniei de destabilizare” și a „instigării împotriva ordinii constituționale”, în fața microfonului arseniei a apărut curajoasa judecătoare Raluca Moroșanu. Magistrat cu 26 de ani de experiență, formator la INM și la Școala Națională de Grefieri, coautoare de coduri și manuale de drept procesual, Moroșanu a vorbit rar, apăsat, și a aruncat în aer scenariul atent regizat al conducerii CAB: „Am venit aici să îl susțin pe colegul Laurențiu Beșu și să spun că tot ce a spus el acolo e adevărat. Dacă va fi contrazis, este o minciună. Aici, la Curtea de Apel București, muncim foarte mult, conducerea nu ne ajută de niciun fel. Suntem terorizați pur și simplu cu acțiuni disciplinare”.
În orice instituție care se mai respectă, o asemenea declarație, rostită în fața celor 13 membri ai colegiului de conducere, ar declanșa imediat o demisie, o anchetă internă reală, un șoc instituțional. La Curtea de Apel București, reacția președintei Arsenie a fost un rictus scremut în colțul gurii și întoarcerea la scriptul scenariului pregătit dinainte, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Momentul a fost descris de jurnaliști drept „moment șoc la conferința de presă”, pentru că Moroșanu a confirmat public autenticitatea mărturiei lui Beșu, exact în evenimentul gândit pentru a o desființa.
Aceasta este scena care va rămâne în istorie: șefa Curții vorbește despre „instigare împotriva ordinii constituționale”, iar o judecătoare din propria instanță, cu un curaj care impune respect, o contrazice frontal și spune, în fața camerelor, că atmosfera este „toxicã și încordată”, că judecătorii sunt „terorizați pur și simplu cu acțiuni disciplinare”, iar conducerea nu îi ajută cu nimic. Dincolo de orice comentariu jurnalistic, confruntarea dintre aceste două discursuri spune tot ce trebuie să știe publicul despre cine minte și cine spune adevărul în povestea „justiției capturate”.
„M-a sunat Lia”: butonul de comandă al justiției capturate.
În același cadru, un microfon deschis prinde și nervul nevăzut al rețelei. Vicepreședinta Curții de Apel, judecătoarea Ionela Tudor, este surprinsă spunându-i Lianei Arsenie: „M-a sunat Lia, mă duc să vorbesc.” „Lia” este Lia Savonea, actuala șefă a Înaltei Curți și fosta patroană a CAB, personajul central al documentarului. O frază scăpată „off the record” arată, mai clar decât orice schemă oficială, unde se află de fapt butonul Curții de Apel: la Lia Savonea, departe de sala de conferințe, iar Arsenie și oamenii ei sunt doar interfața locală a clanului care controlează justiția de la vârf.
Demascare securistică în loc de transparență
Conferința de presă a fost anunțată ca un exercițiu de transparență. În fapt, a fost o operațiune de damage control gândită pe logica vechilor „demascări” din epoca Securității. În zilele anterioare, Curtea de Apel trimisese deja un comunicat prin care îl făcea praf pe judecătorul Laurențiu Beșu: acuzații de „mistificare periculoasă a adevărului”, insinuări că ar fi fost „ofițer la doi și-un sfert”, apel la CSAT și CNSAS (deși dușmanul poporului savon-arsenienist încă nu scăpase de toți dinții de lapte când s-a pus cruce Securității) ca să-i verifice trecutul, limbaj de război împotriva unui coleg care a avut singurul „defect” de a descrie mecanismele prin care dosarele marilor infractori de casă sunt direcționate către judecători „sensibili” și împinse spre prescripție.
Exact acest scenariu este făcut praf de judecătoarea Raluca Moroșanu. Din acel moment, tot ce a urmat în conferință – declarațiile agresive la adresa magistraților care au vorbit, teorii despre „haos controlat” și „atacuri coordonate” – a arătat mai degrabă ca reacția nervoasă a unei conduceri care își simte privilegiile amenințate și încearcă să-și salveze pielea cu orice preț, nu ca o apărare a justiției.
Discursul Lianei Arsenie arată reflexele unei puteri care se vede pentru prima dată pusă la zid de propriii oameni și răspunde exact cum răspund de regulă structurile opace: bagatelizează dezvăluirile, atacă presa, victimizează „liderii justiției”, invocă „planuri bine stabilite” de destabilizare și se plânge de „linșaj mediatic”. În fața jurnaliștilor, șefa Curții de Apel a calificat difuzarea documentarului la TVR drept „instigare publică împotriva ordinii constituționale”, formulă de manual pentru orice regim care detestă controlul democratic și pune instituțiile în poziție de victimă atunci când societatea cere explicații.
La începutul discuțiilor cu presa, Liana Arsenie a încercat să-și regizeze până și decorul mediatic: a sărit rapid peste lista de întrebări stabilită și a invitat-o insistent pe „doamna din spate” – o jurnalistă docilă grupării, cunoscută ca apropiată de clanul lumii insalubre a justiției – să pună prima întrebările, peste rândul din lista trasă la sorți de ceilalți reporteri. Jurnaliștii au protestat, au cerut respectarea ordinii și au refuzat să fie folosiți într-o scenetă de tip „presa e divizată, o parte ne susține”. Tentativa de a împinge în față o voce prietenoasă pentru conducere s-a oprit în reacția lor, lăsând în aer imaginea unei șefe de instanță care își aduce propria „presă de serviciu” la o conferință anunțată drept „extraordinară”, cu întrebări trase la sorți tocmai pentru a evita favoritismele.
Când a venit momentul întrebărilor, s-a văzut însă cât de subțire este această construcție a clanului. Întrebată de un jurnalist de ce nu a sesizat CSM atunci când ministrul Cătălin Predoiu a anunțat public, cu două luni înainte de pronunțare, o achitare dată chiar de completul din care făcea parte, Liana Arsenie a răspuns că nu s-a simțit lezată și că nu a considerat că i-au fost afectate reputația sau independența. Cu alte cuvinte, un politician care „știe” și anunță verdictul înainte ca instanța să se pronunțe nu i se pare o problemă de independență. Problema de independență devine însă o investigație jurnalistică bazată pe documente și mărturii, difuzată la televiziunea publică. Acest dublu standard spune mai mult decât orice declarație solemnă despre cum înțelege actuala conducere a CAB „statul de drept”.
La fel de revelatoare a fost și incapacitatea conducerii Curții de a răspunde la întrebările tehnice esențiale. La întrebarea Recorder despre motivul schimbării unui judecător într-un dosar greu, răspunsul a fost „dosarul este pe rol, nu putem comenta” și o trimitere abstractă la legalitatea schimbării.
La întrebarea privind dosarul Burci și schimbarea unui judecător care nu ceruse degrevare, răspunsul a fost, din nou, o formulă generală: „strict în condițiile legale”.
Când a fost chestionată de ce aproape o pătrime din judecătorii CAB sunt delegați din șase în șase luni – adică din ce motiv ține atâția magistrați „de căpăstru”, în precaritate profesională – Arsenie s-a ascuns în spatele lipsei de candidați la concursuri și a problemelor de resurse umane, ca orice șef de instituție care refuză să recunoască o politică de dependență internă deliberată.
Poate cel mai mizerabil moment, deși el era mulat perfect pe caracterul savonarsenienist, a fost execuția publică a judecătoarei Daniela Panioglu. În loc să răspundă acuzațiilor de fond privind schimbările de completuri și prescripțiile, președinta Curții de Apel a ales să proiecteze în fața presei înregistrări audio din sala de judecată – în care judecătoarea ridicase tonul în fața unor aiuriți care voiau să renunțe simultan la plângere și la apel și nu înțelegeau de ce erau trimiși la sala de lectură – și să detalieze deconturi de chirie, să o prezinte pe colega care a vorbit la Euronews ca pe o problemă disciplinară cu „atitudine violentă” și „dosar în cap”. Acest tip de denigrare, făcută cu ajutorul aparatului tehnic al instanței, arată o mentalitate securistă și de clan care își vânează disidenții, nu de conducere matură, capabilă să răspundă pe fond unor acuzații grave de capturare a justiției.
Răspunsul rapid al corpului de magistrați a arătat însă că frica începe să se fisureze și să se scurgă printre crăpăturile deschise de jurnaliștii Recorder în crusta groasă așezată peste justișie de clanul Savonea. Aproape 200 de judecători și procurori din toată țara au semnat până acum un mesaj public de susținere pentru colegii judecători Laurențiu Beșu și Raluca Moroșanu, în care spun limpede că presiunile descrise de ei există, că „tăcerea nu este o opțiune atunci când valorile profesiei sunt puse în pericol” și că disfuncțiile sunt probleme profunde, sistemice, nu accidente. Pentru clanul Savonea-Arsenie, această poziție este prima moțiune de cenzură morală venită chiar din interiorul magistraturii.
În acest punct devine limpede: reacția Lianei Arsenie este o demascare securistică, o scenă de control și intimidare împachetată în format de conferință de instanță. Miza a trecut de nivelul unei funcții; în joc este întreg mecanismul prin care clanul a capturat justiția.
Dosare, cariere, frică: arhitectura clanului Savonea – Arsenie
Șefa Curții de Apel București e acuzată în documentarul Recorder de ceva atât de grav încât, dacă acuzația ar prinde carne juridică, i-ar putea dărâma tot scheletul de putere. Arsenie și nucleul în care gravitează – Savonea, conducerea CAB, bucăți din CSM și ÎCCJ – sunt vizați de dezvăluirile colegilor de la Recorder în trei planuri care, puse laolaltă, conturează un veritabil grup de comandă peste justiție.
Primul plan este capturarea dosarelor mari: documentarul Recorder și reacțiile de după arată un mecanism repetitiv, nu derapaje punctuale. Dosarele de mare corupție sau cu miză politică ajung la completurile „potrivite”, sunt plimbate, amânate, rejudecate până când se pierd sau mor prin prescripție. Apar, una după alta, cauzele Vanghelie, Burci, Pendiuc-Vișoiu, Bădălău, Popoviciu (Băneasa) și alte dosare cu personaje grele. Acuzația centrală este limpede: conducerea Curții de Apel București, în diversele formule Savonea-Arsenie, folosește legalitatea formală – delegări, schimbări de complet, „repartizări aleatorii” ajustate – pentru a obține rezultate convenabile unei părți din clasa politică și din lumea de afaceri. Discuția trece de zona morală și intră pe terenul unui potențial lanț de abuz în serviciu, trafic de influență și coordonare de grup infracțional, dacă cineva ar avea curajul și resursele să ducă mai departe firul probelor
Al doilea plan este capturarea carierelor, adică transformarea fricii și a dependenței în instrumente de comandă. Judecătorii curajoși Beșu, Panioglu și Moroșanu descriu un climat de teroare disciplinară: judecători ținuți ani de zile în regim de delegare, cu mandate prelungite din șase în șase luni, deci perfect controlabili; dosare disciplinare pornite sau măcar sugerate împotriva celor care „nu înțeleg jocul”; campanii de discreditare împotriva celor care îndrăznesc să vorbească. Judecătoarea Moroșanu confirmă în fața camerelor ceea ce până acum se spunea în șoaptă: „suntem terorizați pur și simplu cu acțiuni disciplinare”, atmosfera este toxică și încordată, iar conducerea își ține propriii judecători sub un clopot de frică. Dacă aceste afirmații sunt luate în serios, vorbim despre o rețea care controlează corpul de judecători prin frica de dosar și prin precaritate profesională, nu despre un simplu „stil dur de management”. Asta lovește direct în independența internă a instanței și devine muniție de calibru mare pentru CEDO, pentru Comisia Europeană și pentru orice mecanism serios de monitorizare a statului de drept.
Al treilea plan este capturarea discursului, adică transformarea criticilor în „dușmani ai ordinii constituționale”. Comunicatul CAB și conferința de presă mută totul pe teren de securitate: Beșu este prezentat drept „denigrator”, cu „afirmații fără acoperire”, i se flutură trecutul la „doi și-un sfert”, se cere intervenția CSM, a Inspecției Judiciare, a CSAT și a CNSAS asupra lui. La conferință, Arsenie împinge lucrurile și mai departe: vorbește despre „haos controlat”, „campanie de destabilizare”, „instigare publică împotriva ordinii constituționale” prin difuzarea documentarului la TVR. În logica asta, orice om care atinge clanul – fie avertizor de integritate, fie jurnalist care își face meseria – este reîncadrat direct la capitolul „amenințare la ordinea constituțională” și devine țintă pentru toate armele statului: sancțiuni disciplinare, atacuri mediatice, suspiciuni de atac la securitatea națională.
Scrisoarea celor aproape 200 de magistrați – despre care am vorbit mai sus – transformă această încrâncenare într-o chestiune de supraviețuire: lanțul de comandă Savonea-ÎCCJ-CAB ajunge să fie contestat direct de un corp profesional care spune pe față că simte presiunea și teroarea disciplinară, nu doar de presă. Aici se explică autodetonarea Lianei Arsenie în conferința de presă.
Din punctul lor de vedere, nu mai era loc pentru tăcere sau ambiguitate: era nevoie de un gest de forță care să transmită sistemului că clanul încă e la butoane, că disidenții vor fi storși și compromiși, că presa poate fi pusă la punct. De aceea scena arată ca o demascare disperată, nu ca o conferință de instanță: atac la biografia lui Beșu, montaj cu Panioglu proiectată ca exemplu negativ, invocarea „haosului controlat” și a „instigării”, telefoane de tip „M-a sunat Lia, mă duc să vorbesc” surprinse pe microfon deschis, tentativa de a împinge în față „doamna din spate” drept voce obedientă a presei. Totul e gândit ca mesaj către magistrați: vedeți ce pățește cine rupe omerta, vedeți cine dă încă ordinele reale.
Altfel spus, Arsenie și gruparea în care se înscrie sunt acuzate că au transformat o instanță de jurisdicție într-un nod de comandă al unei rețele de interese politice și financiare. În momentul în care cineva aprinde lumina și tot mai mulți magistrați încep să spună „tăcerea nu mai e o opțiune”, reacția lor nu mai are cum să fie juridică și calmă; alunecă în registrul securistic, cu demascări, etichete de „pericol la adresa ordinii constituționale” și mobilizarea tuturor pârghiilor disciplinare. Conferința asta exact asta este: un mesaj de forță către cei din sistem, un ultim pariu pe frică, în speranța că vocile care s-au ridicat vor fi reduse din nou la tăcere.
Coana Justițica prinsă cu fofârlica
În timp ce Arsenie și CSM vorbesc despre „campanie de destabilizare a puterii judecătorești” și „plan bine stabilit” de distrugere a încrederii în magistrații cu funcții de conducere, realitatea care se vede din exterior este următoarea: o parte a corpului de judecători cere aer, ca să poată respira în instanțe, spune că este „terorizată cu acțiuni disciplinare”, descrie o atmosferă „toxică și încordată”; cealaltă parte – cea instalată în vârful piramidei – răspunde cu comunicate belicoase, sesizări în cascadă la toate instituțiile posibile și o conferință de presă în care refuză să dea răspunsuri clare, închide brusc discuția și părăsește sala sub protestele jurnaliștilor.
Pe acest fundal, formula „justiție capturată” încetează să mai fie o metaforă jurnalistică. Conferința de la Curtea de Apel București a funcționat ca o demonstrație live a mecanismului descris în film: un nucleu de putere care își apără cu îndârjire privilegiile, care lovește în magistrații incomozi prin Inspecție judiciară, CSM și campanii de discreditare, care se victimizează în fața oricărei critici și care refuză să răspundă la întrebările esențiale despre modul în care sunt manevrate dosarele cu miză.
În loc să liniștească spiritele, Liana Arsenie a livrat, fără să-și dea seama, exact ceea ce lipsea încă din tabloul Recorder: imaginea completă a unei conduceri de instanță prinsă în flagrant, contrazisă în public de propriul judecător, incapabilă să răspundă coerent și convinsă că poate acoperi totul cu hârtii fluturate la camere și cu acuzații pompoase despre „ordinea constituțională”. Impresia lăsată la final este aceea a unei clici de la vârful justiției, care a pierdut contactul cu realitatea și care reacționează ca orice structură mafiotă atunci când i se clatină monopolul: neagă, atacă, sperie, dar nu explică nimic.
România arată, pe hârtie, ca un stat cu justiție independentă. Documentarul „Justiție capturată”, dublat de conferința de la Curtea de Apel București, arată însă altceva: independența, în forma de azi, a ajuns să însemne libertatea unei caste de a-și apăra propriile interese, cu prețul încrederii publice și al siguranței juridice pentru cetățeanul obișnuit. Atâta timp cât nucleul de la Curtea de Apel București, din CSM și de la Înalta Curte rămâne intact, orice reformă care ocolește acest vârf rămâne o operațiune de fațadă.
Pentru contribuabil, concluzia este la fel de tăioasă: plătește salarii și pensii de lux unui sistem care a învățat să folosească legea ca pe un zid în spatele căruia își protejează oamenii, în timp ce justiția adevărată, pentru cei fără relații și fără resurse, se transformă într-un maraton de ani de zile, cu șanse tot mai mici de a ajunge la o sentință corectă. Cine a urmărit documentarul și apoi conferința a văzut cu ochii lui că încrederea nu se prăbușește din cauza celor care filmează și dezvăluie mecanismul, ci din cauza celor care îl folosesc pentru a-și salva clanul.
În ziua în care Curtea de Apel București a ieșit în fața camerelor pentru a „repara” imaginea sistemului, și-a arătat, de fapt, adevărata față. Prin urmare, înregistrarea conferinței de demascare a dușmanului de castă rămâne cel mai clar rechizitoriu al acestei clici.
About The Author
