Prezența lui Donald Trump la Casa Albă a încetat să mai fie doar o simplă tragedie americană. A devenit o amenințare existențială pentru întreaga lume. Când președintele celei mai mari puteri militare de pe planetă scrie că „o întreagă civilizație va muri în această noapte, pentru a nu mai putea fi adusă vreodată înapoi” și transformă această propoziție în mesajul central al ultimatumului militar adresat Iranului, în jurul Strâmtorii Ormuz, avem în față ceva mult mai grav decât una dintre crizele lui de vulgaritate, decât un acces de fanfaronadă a unui boșorog dement sau decât stilul lui de borfaș geopolitic. Rostită despre o națiune de aproape 88 de milioane de oameni, propoziția lui Trump este aproape o declarație explicită de distrugere civilizațională. Sintagma „să nu mai poată fi adusă vreodată înapoi” aparține limbajului ștergerii din istorie, nu celui al proporționalității și nici al țintirii strategice. Dacă asemenea cuvinte ar apărea într-un dosar de la Haga, ele ar fi printre cele mai grele probe din întregul rechizitoriu. Avem amenințarea explicită cu o crimă în masă și, în același timp, anunțul ei direct, făcut de omul care poate transforma această amenințare în realitate prin simpla activare a mecanismului militar pe care îl are în mână. Din clipa aceea, fantezia lui de dominație se suprapune peste puterea concretă a statului american, iar delirul unui singur om capătă forța unei catastrofe mondiale.
Donald Trump a scris marți, 7 aprilie, pe platforma lui Truth Social: „O întreagă civilizație va muri în această noapte, pentru a nu mai putea fi adusă vreodată înapoi. Nu vreau să se ajungă aici, dar probabil exact asta se va întâmpla. Totuși, acum, după o schimbare de regim completă și totală, sub minți diferite, mai inteligente și mai puțin radicalizate, poate că se poate întâmpla ceva cu adevărat revoluționar. Cine știe? Vom afla în această noapte, într-unul dintre cele mai importante momente din istoria lungă și complicată a lumii. Patruzeci și șapte de ani de șantaj, corupție și moarte ar putea lua sfârșit. Dumnezeu să binecuvânteze marele popor al Iranului!”.
A fost mesajul unui om care a pus în circulație deschis amenințarea cu distrugerea unei civilizații și cu devastarea infrastructurii civile. Când a venit însă ora ultimatumului, Trump nu și-a dus amenințarea până la capăt. Cu doar câteva ore înainte, a dat din nou înapoi și a acceptat un armistițiu provizoriu de două săptămâni cu Iranul, suspendând bombardamentele pe care le prezentase ca inevitabile.
O civilizație multimilenară sub vorbele unui barbar
Faptul că a dat din nou înapoi nu micșorează monstruozitatea frazei rostite. O face și mai vizibilă: omul care a amenințat cu moartea unei civilizații întregi vorbea despre o lume istorică aproape infinit mai veche decât statul pe care îl conduce.
Iranul pe care Trump îl amenință nu este un stat apărut ieri și nici o simplă țintă de hartă, bună de folosit în discursurile unui președinte intoxicat de propria lui putere. Este moștenitorul unei lumi istorice care coboară până la Cirus cel Mare, la Darius și la imperiul ahemenid, una dintre marile construcții politice ale Antichității. Lumea persană a trecut prin cucerirea lui Alexandru Macedon, prin invazii, prin dinastii, prin războaie și răsturnări istorice fără să fie ștearsă din istorie.
Statele Unite sunt, în comparație cu această adâncime istorică, un stat foarte tânăr, ieșit din colonii britanice și ridicat pe cucerirea violentă a pământurilor populațiilor native, pe expansiune armată, pe jaf teritorial și pe compromisul fondator al sclaviei. În spatele mitologiei lor eroice stau stăpâni de sclavi, coloniști înarmați, aventurieri și oameni ai forței brute, care au împins frontiera cu pușca, deportarea și sângele.
Aici se vede toată hidoșenia scenei de azi: președintele unei republici apărute târziu, născute din colonizare și violență de frontieră, amenință cu nimicirea unei civilizații multimilenare pe care nici marile imperii cuceritoare ale lumii vechi n-au reușit s-o șteargă. Din acest contrast se vede și proporția morală a aberației. Trump nu amenință doar un adversar regional. El vorbește despre ștergerea unei lumi istorice din poziția unui barbar dement, ajuns la comanda unei puteri uriașe fără să aibă anvergura morală, intelectuală sau umană a civilizației pe care o amenință.
Când delirul ajunge amenințare mondială
Din acest punct, contrastul istoric devine și probă juridică. Omul care vorbește despre ștergerea unei civilizații vorbește, în realitate, despre distrugerea bazei materiale care ține în viață populația civilă. Trump trebuie acuzat de crime de război. Când ameninți explicit cu lovirea podurilor, centralelor electrice și a infrastructurii fără de care o societate nu mai poate funcționa, ameninți direct populația civilă. Ameninți spitalele care rămân fără curent, rețelele de apă care se prăbușesc, transportul care se blochează, alimentele care nu mai ajung, bolnavii care nu mai pot fi tratați, orașele care se scufundă în frig, haos și panică. Asta înseamnă, în fond, să transformi viața civilă într-o țintă militară. Când a fost întrebat despre posibile crime de război de care ar putea fI acuzat, Trump a arătat că nu este deloc preocupat de ele. În această propoziție stă o parte din dosarul lui moral și juridic. Nu doar că amenință ținte care pot intra sub protecția dreptului internațional umanitar. O face afișând disprețul total față de lege și față de suferința previzibilă a civililor.
Și atunci, cine este teroristul? Iranianul care apără dreptul palestinienilor la propria lor țară sau acest barbar dement de la Casa Albă, care amenință infrastructura civilă, susține genocidul și strămutarea populației din Gaza și vorbește despre exterminare ca despre o pârghie strategică? Pentru răspuns, ajunge să te uiți la Minab. Acolo, vorbele lui Trump au lăsat în urmă foarte multe cadavre.
Minab este una dintre dovezile cele mai grele că această politică nu rămâne la nivel de amenințare. Bombardarea Școlii Primare de Fete Shajareh Tayyebeh din Minab a ucis cel puțin 168 de eleve cu vârste între 7 și 12 ani, alături de profesoare și părinți, iar Pentagonul a trecut cazul la o anchetă administrativă de nivel superior, în timp ce o investigație a Națiunilor Unite examinează separat atacul. Vorbim despre o școală de fete făcută una cu pământul, despre eleve măcelărite de bombe americane, despre profesoare și părinți uciși odată cu ele. Vorbim despre un episod în care tehnologia de război a celei mai mari puteri de pe pământ s-a prăbușit peste o școală și a transformat-o într-un loc al morții. Reuters a relatat că atacul a constat în două lovituri de rachetă trase la interval foarte scurt, iar imaginile analizate de experți indică ceea ce pare a fi o lovitură cu rachetă Tomahawk americană în apropierea școlii. Cazul Minab ar trebui să stea, de unul singur, în centrul oricărei discuții despre răspunderea lui Trump, ca probă a felului în care se poartă un război atunci când la comandă se află un boșorog scelerat care tratează crimele în masă ca pe probe de virilitate politică, în lipsa virilității masculine.
În același timp, bătrânul Donald este un om violent și ieșit complet de sub control. Limbajul lui a părăsit de mult calculul rece al unui lider care, chiar și atunci când este brutal, înțelege proporțiile puterii pe care o deține. În locul lui s-a instalat febra unui narcisism malign, a unui om îndrăgostit patologic de sine, care își proiectează voința asupra lumii ca și cum realitatea ar fi obligată să se plece în fața delirului său. Megalomania, setea de putere și ușurința cu care vorbește despre crime în masă arată cât de mult s-a rupt de orice formă de autocontrol. Iar când o asemenea stare se instalează în omul care controlează bombardiere strategice, flote, rachete și arsenal nuclear, pericolul trece imediat dincolo de America și apasă asupra tuturor. În fața noastră se află un dezechilibrat ajuns la comanda celei mai puternice mașini militare din lume.
Casa Albă ca urgență constituțională
La Washington, discuția despre înlăturarea lui Trump a coborât din zona scandalului și a intrat în zona procedurii constituționale. Secțiunea a patra din Amendamentul 25 spune limpede că vicepreședintele și majoritatea principalilor șefi ai executivului pot transmite în scris că președintele nu mai este în stare să-și exercite atribuțiile, iar din acel moment puterea trece imediat la vicepreședinte ca președinte interimar.
Cereri publice în această direcție au venit de la peste douăzeci de aleși democrați, printre ei și Ro Khanna, iar spațiul conservator a început și el să se clatine, cu reacții alarmate dinspre Marjorie Taylor Greene, Lisa Murkowski și Tucker Carlson după amenințarea cu nimicirea unei civilizații și după anunțul privind lovirea infrastructurii civile a Iranului.
America se uită la propriul președinte și vede un om care vorbește despre anihilare cu o ușurință de fanatic și care tratează războiul ca pe o probă de voință personală. Din clipa aceea, întrebarea nu mai este dacă Trump este indecent sau excesiv. Întrebarea este dacă mai poate fi lăsat la butoane fără ca statul american să intre, odată cu el, într-o stare de primejdie continuă.
Armata prinsă între lege și ordin
Pentru armata americană, punctul critic este ordinul ilegal. Când un președinte anunță că vrea să radă poduri, centrale electrice și alte obiective de care atârnă viața civilă, problema nu mai este una de stil, ci una de drept al războiului și de răspundere penală personală. Ofițerii americani ajung exact în această menghină: ori refuză comanda, ori intră sub semnul unei crime de război.
Mark Hertling a vorbit în această cheie despre datoria militarilor de a nu se transforma în executanți ai unei ilegalități, iar Mark Kelly a avertizat că asemenea comenzi ar lăsa o pată neagră asupra armatei și asupra țării. Sensul acestor reacții este devastator pentru Trump. Comandantul suprem al Statelor Unite a ajuns în punctul în care oameni care cunosc războiul, lanțul de comandă și dreptul militar simt nevoia să spună în public că ordinul lui poate deveni o problemă penală pentru propriii lui ofițeri.
Trump nu doar amenință Iranul. Își târăște propria armată spre complicitate, rușine și posibilă răspundere individuală. Pericolul se adâncește fiindcă tocmai oamenii și mecanismele care ar fi trebuit să oprească asemenea derapaje au fost slăbite într-un moment de război. Pete Hegseth a curățat vârfuri militare și a redus tocmai spațiul profesional din care ar fi putut veni frânele juridice și instituționale. Când scoți din joc oameni care pot spune „asta nu e legal”, lași loc liber obedienței, improvizației și panicii. Un stat condus în felul acesta devine mai vulnerabil exact în clipa în care are nevoie de luciditate, sânge rece și filtre solide între capriciul politic și armamentul real.
Războiul lui Netanyahu, plătit de America și armata ei
În tot acest timp, Trump pune puterea americană în slujba războiului lui Netanyahu și își pune propria țară să plătească prețul. Soldații americani rămân expuși, piețele reacționează violent, combustibilii cresc, iar Statele Unite sunt tot mai des privite ca o putere care a trecut de la diplomație la șantaj militar împotriva unei societăți întregi.
Presa americană și britanică descrie deja conflictul ca pe o escaladare în care Washingtonul și-a legat prestigiul, armata și economia de o aventură regională care nu produce securitate pentru America, ci o face mai vulnerabilă. Trump nu apără Statele Unite în acest dosar. Le consumă pentru obiectivele lui Netanyahu și le târăște într-o poziție din care ies mai compromise, mai izolate și mai slabe.
Costul pentru Statele Unite se vede pe mai multe niveluri deodată. Militar, fiindcă trupele americane din regiune devin ținte mai vizibile și mai expuse. Diplomatic, fiindcă aliații văd cum Casa Albă înlocuiește prudența cu ultimatumul și dreptul cu amenințarea asupra infrastructurii civile. Economic, fiindcă fiecare zi de criză în jurul Ormuzului ridică presiunea asupra prețului energiei, asupra transporturilor și asupra piețelor. Moral, fiindcă America începe să apară în ochii multora ca o putere care și-a pus uriașa capacitate de foc în slujba unei politici de pedepsire colectivă.
De aici vine și una dintre cele mai grele acuzații care i se pot aduce lui Trump din interiorul interesului american. El nu apără Statele Unite. Le consumă pentru războiul altuia. În loc să reducă riscul pentru soldatul american și pentru economia americană, îl mărește. În loc să păstreze libertatea de manevră diplomatică a Washingtonului, o îngustează. În loc să apere prestigiul Americii, îl toacă într-o campanie care a ajuns să fie asociată cu teroarea împotriva civililor și cu ieșiri de tip anihilator. Asta este exact forma prin care un lider devine pericol pentru propria lui țară.
Cruciada de la curtea lui Trump
Pe flancul religios, tabloul este la fel de toxic. Trump și apropiații lui au început să îmbrace războiul în limbaj de providență și miracol, iar președintele însuși a invocat sprijinul lui Dumnezeu pentru cauza americană în Iran.
Associated Press a documentat serviciul religios organizat la Pentagon, unde Pete Hegseth a vorbit despre „violență copleșitoare” și despre oameni care „nu merită milă”, aducând în inima aparatului militar un limbaj care seamănă mai mult cu o cruciadă decât cu un stat modern. Când războiul este acoperit în asemenea formule, limita juridică și morală se prăbușește repede. În locul ei rămâne sentimentul că distrugerea este binecuvântată și că cine o ordonă îndeplinește o misiune sfântă.
Deasupra acestei curți religioase stă și o componentă apocaliptică explicită. Greg Laurie a legat public războiul cu Iranul de profețiile despre „vremurile de pe urmă”, iar șarlatana televanghelistă de la curtea lui Donald, Paula White-Cain, a mers până la a suprapune public suferințele politice ale lui Trump peste patimile lui Isus.
Asta nu mai este simplă propagandă religioasă. Este mecanismul prin care liderul politic este scos din sfera răspunderii și mutat în cea a misiunii sacre. Din momentul acela, orice limită devine negociabilă, orice critică poate fi prezentată drept blasfemie, iar războiul poate fi excplicat ca datorie spirituală. Într-un război real, această combinație este letală.
Ormuzul, energia lumii și umbra butonului nuclear
Ormuzul mută totul din planul regional în plan global. Prin strâmtoare trece aproximativ o cincime din petrolul lumii, iar șefii Agenției Internaționale pentru Energie, Fondului Monetar Internațional și Băncii Mondiale au fost obligați să creeze o coordonare de urgență în fața unei crize descrise drept mai gravă decât cele din 1973, 1979 și 2022 la un loc. Donald Trump nu joacă doar cu viețile iranienilor sau cu reputația Americii. Joacă și cu energia, inflația, lanțurile de aprovizionare, piețele financiare și stabilitatea economică a lumii întregi.
Pentru statele NATO și pentru partenerii Americii, un asemenea conflict aduce automat presiune militară, economică și politică. Chiar fără o intrare formală în război, lanțul efectelor este imediat: baze și nave în alertă, piețe energetice destabilizate, tensiune în jurul rutelor comerciale, riscuri de represalii și un climat strategic în care fiecare pas greșit poate trage noi actori în joc.
Într-un astfel de cadru, faptul că la vârful sistemului american se află un om care vorbește despre nimicire ca despre o opțiune disponibilă devine o problemă de securitate colectivă, nu doar una de politică internă americană. Pericolul ultim stă în fundalul nuclear. Puterea pe care o are președintele american asupra sistemului strategic nu este simbolică. Triada nucleară îi oferă opțiuni de răspuns oriunde și oricând, iar această forță înseamnă rachete intercontinentale, submarine nucleare și bombardiere strategice aflate în permanentă disponibilitate.
Când un asemenea arsenal stă în mâna unui om care amenință o civilizație întreagă, vorbește despre infrastructură civilă ca despre țintă legitimă și se lasă înconjurat de febra apocaliptică a propriei curți, omenirea are în față un risc existențial.
Donald Trump trebuie scos din funcție prin toate mijloacele constituționale și legale care există în statul american. A-l lăsa la Casa Albă înseamnă a lăsa pe mâna unui dezechilibrat psihic armata americană, codurile nucleare, economia mondială și puterea de a declanșa o catastrofă mai mare decât cea pe care a început-o deja.
Omul ăsta dezaxat, sărit de pe fix, a amenințat o civilizație întreagă, a vorbit senin despre infrastructura civilă a unei țări ca despre țintă legitimă, și-a obligat propriii militari să execute ordine ilegale, a pus puterea Statelor Unite în slujba războiului lui Netanyahu și a lăsat febra religioasă a altor lunatici, care împing firul pe holurile Casei Albe, să intre în aparatul militar. Pentru America și pentru restul lumii, asta nu mai este o criză de partid. Este o urgență de securitate națională care cere înlăturarea lui din funcție înainte să declanșeze o catastrofă și mai mare.
About The Author
[…] și prezentată pe două direcții distincte, care se întâlnesc în același punct. În articolul „Opriți-l! Trump, criminalul de război cățărat în fruntea Americii, trebuie pus în cămașa… am urmărit dimensiunea militară și penală a cazului: un președinte care vorbește despre […]