După două săptămâni și jumătate de bombardamente americano-israeliene împotriva Iranului, Donald Trump a ajuns exact în punctul pe care voia să-l evite: acela în care imaginea de comandant atotputernic sau de ”șef al planetei” începe să se dezintegreze sub greutatea realității strategice. Președintele care a intrat în război fără o acoperire diplomatică serioasă și fără un mandat colectiv al NATO le cere acum altor state nave, escorte și capabilități de deminare pentru Strâmtoarea Ormuz, lăsând să planeze amenințarea unui viitor „sumbru” peste alianța nord-atlantică în cazul în care răspunsul nu va fi cel dorit de ”stăpân”.
Scena apelului disperat al Casei Albe concentrează întreaga răsturnare de situație a acestui război. ”Atotputernicul” Trump a intrat în conflict cu reflexul liderului convins că poate dicta singur ritmul loviturilor, costurile și finalul. Acum încearcă să distribuie către alții factura strategică a propriului război. În clipa în care președintele Statelor Unite trece de la bombardamente la apeluri televizate și telefoane pentru escortarea petrolierelor, mecanismul de putere pe care voia să-l afișeze s-a dus pe apa sâmbetei.
Noi am arătat din timp unde se află punctul nevralgic al acestei crize. Pe 4 martie, Investigative Report descria Strâmtoarea Ormuz drept „întrerupătorul energetic al lumii” și avertiza că lovirea axei „Golf–petrol–dolar–Wall Street” poate declanșa „o undă de șoc sistemică pentru Statele Unite”. În același text reluam și analiza strategică a profesorului Jiang Xueqin: Iranul are posibilitatea să mute războiul din registrul confruntării pur militare într-un registru mult mai periculos pentru Washington, acela al energiei, comerțului, monedei și reașezării de putere la scară globală. Patru zile mai târziu, tot noi am descris ofensiva americano-israeliană drept „o gravă agresiune internațională”.
În Strâmtoarea Ormuz se vede miza reală a acestui război. Nu este un detaliu secundar și nici o simplă problemă de escortare a petrolierelor. Aici se decide dacă superioritatea militară americană mai înseamnă control sau produce doar un haos pe care Washingtonul nu-l mai poate stăpâni. Tot aici, războiul scăpat din mâna diplomației intră direct în câmpul energiei, al petrolului, al dolarului, al inflației și al credibilității hegemoniei americane. În Ormuz se întâlnesc dependența energetică a Asiei, stabilitatea pieței mondiale a petrolului, costul politic intern al benzinei în America și coeziunea unei alianțe occidentale pe care Trump a încercat să o mobilizeze abia după faptul împlinit.
Lovitura pe care Washingtonul trebuia s-o prevadă
Orice administrație americană care citea minimul necesar de rapoarte energetice și evaluări strategice știa dinainte că Ormuzul este punctul cel mai sensibil al întregii ecuații. Prin această strâmtoare trece aproape o cincime din consumul mondial de lichide petroliere și o parte comparabilă din comerțul global cu gaz natural lichefiat. La această dimensiune cantitativă se adaugă una geopolitică și mai gravă: 84% din țițeiul și 83% din gazul natural lichefiat care au tranzitat Ormuzul în 2024 au avut ca destinație Asia.
Asta face din Ormuz mult mai mult decât o simplă trecătoare maritimă. Este robinetul energetic al Asiei și una dintre marile valve de presiune ale economiei mondiale. În clipa în care acest culoar este amenințat, efectul se transmite aproape instantaneu în prețul petrolului, în costurile de transport și de asigurare, în inflație, în bugete publice și în nervozitatea piețelor financiare.
Aici apare prima întrebare importantă pentru Casa Albă. Oamenii lui Trump cunoșteau acest risc. Era imposibil să nu-l știe. Problema este de ce s-au purtat ca și cum el ar fi fost suportabil ori ușor de neutralizat. Explicațiile posibile sunt două și ambele duc spre aceeași concluzie. Fie Casa Albă a mizat pe o prăbușire rapidă a Iranului și pe blocarea capacității sale de reacție, fie a crezut că poate disciplina imediat efectele prin forță navală, intimidare și mobilizarea aproape automată a aliaților. În ambele cazuri vorbim despre un eșec grav de judecată strategică.
Acest eșec se vede cu atât mai clar cu cât războiul a intrat deja în a treia săptămână, iar Israelul vorbește despre încă „cel puțin trei săptămâni” de campanie, în timp ce Washingtonul caută abia acum o coaliție pentru strâmtoare.
Asta înseamnă că lovitura inițială nu a produs capitularea rapidă sugerată de propagandă, iar punctul vulnerabil al întregii operațiuni a ieșit la suprafață exact acolo unde trebuia anticipat chiar din prima zi a declanșării războiului.
Ormuzul schimbă și tipul de război. Până la un punct, conflictul poate fi prezentat ca o confruntare de aviație, rachete, apărare antiaeriană și infrastructură militară. Din momentul în care Ormuzul intră în ecuație, miza se mută într-un spațiu unde actorul mai slab poate produce răni sistemice adversarului mai puternic. Brusc, intră în joc fluxurile energetice globale, lanțurile logistice, costurile de aprovizionare, prețul benzinei în Statele Unite și presiunea politică internă asupra administrației americane. Aici se vede și prima mare limită a războiului lui Trump: superioritatea militară poate distruge, dar nu garantează controlul consecințelor.
Cererea disperată de ajutor și răspunsurile primite
În termenii reali ai puterii, apelul lui Donald Trump spune mai mult decât orice conferință de presă. Președintele american a cerut altor state să trimită nave de război și escorte pentru a menține Strâmtoarea Ormuz „deschisă și sigură”, iar Al Jazeera a consemnat că el a prezentat public această cerere ca pe o contribuție a țărilor afectate de blocajul creat de Iran. De asemenea, Trump a vorbit despre o coaliție de aproximativ șase state și a numit explicit China, Japonia, Coreea de Sud, Marea Britanie și Franța printre țările de la care așteaptă ajutor pentru escortarea traficului maritim prin Ormuz. În paralel, Reuters l-a citat spunând că „unele sunt foarte entuziaste în privința asta, iar altele nu” și plângându-se că unele dintre statele ajutate de SUA „de foarte, foarte mulți ani” „nu erau atât de entuziaste” .
La toate acestea se adaugă și amenințarea politică. Reuters a relatat, pe baza interviului acordat Financial Times, că Trump a avertizat NATO cu un viitor „foarte rău” dacă aliații nu ajută la redeschiderea Strâmtorii Ormuz. În același mod, alte relatări au surprins și ideea invocată de Trump că statele care beneficiază de strâmtoare ar trebui să contribuie la securizarea ei. Mesajul a fost limpede: Washingtonul a deschis războiul, iar acum le cere altora să intre în faza sa navală și energetică.
Răspunsurile primite au fost, însă, reci, restrictive sau direct negative.
Keir Starmer a spus că Marea Britanie discută cu SUA și cu aliații despre redeschiderea Ormuzului, inclusiv despre folosirea dronelor britanice de vânătoare de mine deja aflate în regiune, dar a subliniat că Regatul Unit „nu va fi atras în războiul mai larg”. De asemenea, a mai spus el, o eventuală acțiune în Ormuz „nu va fi și nici nu a fost vreodată gândită ca o misiune NATO”.
Japonia a răspuns la fel de clar. Premierul Sanae Takaichi a declarat în Parlament: „Nu am luat absolut nicio decizie privind trimiterea unor nave de escortă. Continuăm să examinăm ce poate face Japonia în mod independent și ce poate fi făcut în cadrul legal”. Cu alte cuvinte, Tokyo a refuzat să intre în logica urgenței create de Trump și a mutat imediat discuția pe terenul legalității interne și al limitelor constituționale.
Germania a mers și mai departe. Reuters a citat poziția cancelarului Friedrich Merz, potrivit căreia Berlinul nu are „mandatul din partea Națiunilor Unite, a Uniunii Europene sau a NATO, cerut de Legea fundamentală” și nici măcar nu a fost consultat înaintea declanșării războiului de către Washington și Israel. Din aceeași capitală, ministrul apărării Boris Pistorius a fost și mai direct: „Acesta nu este războiul nostru. Noi nu l-am început.” Iar apoi a formulat întrebarea care rezumă întreaga neîncredere europeană: „Ce se așteaptă Trump să facă în Strâmtoarea Ormuz o mână sau două de fregate europene, pe care puternica marină americană nu le poate face?”.
La nivelul Uniunii Europene, Kaja Kallas a sugerat inițial că extinderea misiunii Aspides ar putea fi cea mai rapidă soluție tehnică pentru creșterea securității în Ormuz, însă după reuniunea miniștrilor europeni a admis că nu a existat „nicio disponibilitate” pentru o asemenea extindere. Formula ei a fost și mai explicită: „Nimeni nu vrea să intre activ în acest război.” Aici apare, în formă condensată, verdictul politic european asupra cererii lui Trump: Ormuzul poate fi discutat ca problemă de securitate maritimă, dar nu există disponibilitate pentru intrare activă în război.
Alte state au fost la fel de prudente sau de negative. Reuters a consemnat că Germania, Spania și Italia nu aveau planuri imediate de a trimite nave pentru redeschiderea culoarului strategic. AP l-a citat pe ministrul italian de externe Antonio Tajani spunând: „Nu cred că aceste misiuni pot fi extinse pentru a include Strâmtoarea Ormuz.” Din Australia, ministrul transporturilor Catherine King a declarat: „Nu vom trimite nicio navă în Strâmtoarea Ormuz”, chiar dacă nu știa de o cerere americană formală transmisă Canberrei.
China, una dintre țintele principale ale presiunii lui Trump, a rămas la formula diplomatică minimă. Un purtător de cuvânt al ambasadei chineze la Washington a spus că „toate părțile au responsabilitatea de a asigura o aprovizionare energetică stabilă și neîntreruptă” și că Beijingul va „intensifica comunicarea cu părțile relevante” pentru dezescaladare. Cu alte cuvinte, Beijingul a evitat să promită vreo contribuție navală și a păstrat răspunsul în registrul abstract al stabilității energetice și al contactelor diplomatice.
Din această succesiune de declarații rezultă două lucruri.
Primul: Trump a cerut ajutor militar concret pentru escortarea traficului prin Ormuz și a încercat să-l obțină prin presiune politică, prin invocarea vechii protecții americane și prin amenințarea voalată a NATO.
Al doilea: statele vizate au refuzat fie direct, fie prin formule juridice și diplomatice care evită angajarea militară. Aici stă și semnificația politică a acestui fapt. Trump nu le-a cerut acestor state să prevină războiul, sau vreo mediere înaintea declanșării atacurilor. Le-a cerut abia după aceea să participe la stabilizarea militară a unui dezastru pe care nu l-au decis ele. Din acest motiv, reacțiile au fost reci, limitative sau negative. Cererea Casei Albe nu mai arată autoritate. Arată dependență de un sprijin extern pe care Washingtonul presupusese că îl va obține aproape automat, iar refuzurile primite arată că această presupunere a fost falsă.
Mai există aici un detaliu revelator. Pentru guvernele europene și pentru o parte a aliaților asiatici, trimiterea unor nave de război într-o zonă în care SUA și Israelul se află deja în conflict deschis cu Iranul riscă să fie interpretată drept intrare în război. Pentru Trump, aceeași implicare devine ceva aproape minor, o datorie pe care aliații ar avea-o față de Washington.
De unde vine disperarea dictatorului Trump
Disperarea lui Donald Trump vine, mai întâi, din faptul că a intrat în război fără o acoperire constituțională solidă și fără să-și pregătească serios terenul intern. Pe 2 martie, Casa Albă a trimis Congresului notificarea privind folosirea forței, bazându-se pe puterile prezidențiale din Articolul II, nu pe o autorizare legislativă explicită. Din acel moment a început să se scurgă și timpul prevăzut în Legea puterilor de război: raportare în 48 de ore, apoi pragul de 60 de zile, cu o eventuală prelungire tehnică până la 90, după care menținerea ostilităților cere aprobarea Congresului. Tocmai de aceea, contestarea juridică și civică a pornit imediat. Pentru ACLU este vorba despre un război neconstituțional, iar pentru o parte a analizelor juridice americane administrația a deschis ostilități ample fără aprobarea prealabilă a Congresului. Politic, asta înseamnă că Trump, care acționează exact ca un dictator, nu luptă doar cu Iranul. Luptă și cu propriul termen-limită, și cu spectrul unei delegitimări interne pe care nu o mai poate evita.
A doua sursă a panicii trumpiste este electorală. Intrarea în război a purtat de la început și amprenta unui calcul de politică internă: imagine de comandant hotărât, strângerea electoratului republican în jurul unui președinte autoritar, mutarea agendei de la inflație și uzura internă spre un conflict extern. Numai că exact acest calcul începe să se întoarcă împotriva lui. Orice război prelungit, orice scumpire a carburanților și orice impresie de lipsă de control se transformă rapid în cost politic. Primele semne de erodare sunt deja vizibile: sprijinul pentru loviturile asupra Iranului rămâne modest, o majoritate clară dintre americani spune că Trump nu a explicat limpede obiectivele războiului, iar teama de scumpire a benzinei este larg răspândită. Aici calculele sale politice încep să se întoarcă împotriva lui: războiul care trebuia să-l întărească începe să-l erodeze.
O altă sursă a disperării ține de propriul lui stil de putere. Episodul Iran nu este o abatere accidentală, ci continuarea unei politici care tratează forța, șantajul și amenințarea ca instrumente obișnuite de guvernare externă. În acest început de an au venit în succesiune amenințarea unei operațiuni militare împotriva Columbiei, după raidul american din Venezuela, amenințarea cu embargo total asupra Spaniei, pe fondul refuzului Madridului de a lăsa bazele sale să fie folosite pentru atacuri legate de Iran, și amenințările tarifare legate de Groenlanda și de Europa. Lor li se adaugă amenințările iresponsabile, de vătaf planetar, la adresa Cubei. Tiparul este același: diplomația este ocolită, atacul sau amenințarea vin primele, iar aliații sunt somați să se alinieze după faptul împlinit. Politic, acest reflex spune ceva esențial. Trump nu tratează instituțiile, alianțele și dreptul internațional ca limite reale. Le tratează ca obstacole temporare în calea voinței sale de șef suprem al planetei. De împărat al lumii. Când realitatea nu se supune, reacția lui firească devine constrângerea directă.
A patra sursă a nervozității este strategică. Trump a pariat pe o victorie rapidă și a descoperit, prea târziu, că superioritatea militară nu produce automat supunere strategică. Evaluările de informații apărute în presa americană serioasă nu confirmă prăbușirea regimului iranian. Dimpotrivă, ele arată că sistemul de la Teheran rămâne în picioare și se strânge tot mai mult în jurul nucleului dur și al Gardienilor Revoluției. Când un președinte sugerează că războiul se va încheia repede, iar propriile evaluări îi arată că adversarul rezistă și chiar se înăsprește, prăpastia dintre propagandă și realitate devine inevitabilă.
Mai există însă o latură mult mai tulburătoare a disperării delirante a lui Trump: componenta mesianică și apocaliptică a discursului care însoțește războiul. În Investigative Report am documentat și dezvăluit, pe baza plângerii unui subofițer american și a materialelor Military Religious Freedom Foundation, că militari americani au fost anunțați în ședințe oficiale că războiul împotriva Iranului face parte din „planul divin” al lui Dumnezeu, cu trimiteri explicite la Armaghedon și la ideea că „președintele Trump a fost uns de Isus” pentru a aprinde focul în Iran. Aceeași poveste a fost relatată și de alte publicații importante, iar conflictul a fost analizat mai larg ca „război religios”, nu doar geopolitic. Ca ipoteză politică, această dimensiune explică multe: graba, absolutizarea scopului, indiferența față de costuri, reflexul de a se vedea deasupra legii și tendința de a interpreta rezistența realității ca pe o ofensă personală și aproape cosmică. Un lider care se vede pe sine ca instrument al unei misiuni istorice sau sacre intră mult mai ușor într-un război. De asemenea, același lider intră mult mai repede în panică atunci când istoria refuză să-i confirme mitul.
Războiul redus la un „efort minor” și NATO transformată în instrument de șantaj
Conferința de presă de la Casa Albă din 16 martie a produs poate cea mai tulburătoare frază rostită până acum de Trump despre Strâmtoarea Ormuz. Vorbind despre statele cărora le cere nave, escorte și capabilități pentru securizarea traficului petrolier, el a spus: „Timp de 40 de ani v-am protejat și nu doriți să vă implicați în ceva ce este foarte minor, foarte puține focuri vor fi trase, pentru că ei nu mai au multe focuri rămase?”. În această frază se concentrează una dintre cele mai grave deformări ale realității produse de acest război. Pentru Trump, intrarea altor state într-un dispozitiv naval legat de conflictul americano-israelian cu Iranul devine „ceva foarte minor”, aproape o formalitate administrativă, o mică restanță pe care aliații ar avea-o față de Washington după decenii de protecție americană.
Numai că pentru guvernele europene și pentru o parte a aliaților asiatici lucrurile arată exact invers. Trimiterea unor nave de război într-o zonă în care SUA și Israelul se află deja în conflict deschis cu Iranul riscă să fie interpretată drept intrare în război, adică exact escaladarea pe care multe capitale încearcă să o evite.
Tocmai de aceea fraza lui Trump spune mai mult decât o simplă izbucnire nervoasă. Ea arată că președintele american nu mai distinge lucid între costul enorm al unei implicări militare și prezentarea ei propagandistică drept efort minor. Pentru el, diferența dintre pace și cobeligeranță se estompează în clipa în care aliații îi stau în cale. În aceeași propoziție, reduce participarea la un război regional major la rangul unui serviciu mic, aproape derizoriu, și activează imediat șantajul emoțional și strategic: noi v-am protejat, deci ne datorați măcar atât.
Unde doare cu adevărat: petrolul, dolarul și piața
Datele Băncii Centrale Europene, ale Fondului Monetar Internațional și ale Băncii Reglementelor Internaționale arată de ce criza din Ormuz depășește cu mult o simplă problemă de trafic maritim. Petrolul este facturat în continuare, în proporție covârșitoare, în dolari. O mare parte din veniturile obținute astfel se întorc apoi în obligațiuni americane și în alte active americane. Din acest circuit, Statele Unite își trag o parte esențială din forța financiară: cerere constantă pentru dolar, capacitate de finanțare ieftină, piață adâncă pentru datoria publică și un avantaj structural care le susține economia și puterea globală.
De aceea, ideea că America ar fi puțin expusă doar fiindcă importă direct relativ puțin petrol prin Ormuz ratează problema centrală. Vulnerabilitatea americană este sistemică. O blocare prelungită a strâmtorii lovește mai întâi statele din Golf și marii cumpărători asiatici, apoi se propagă în întreaga piață mondială prin scumpirea țițeiului, explozia costurilor de asigurare și transport, tensionarea lanțurilor de aprovizionare și reaprinderea inflației. Din acel punct, unda de șoc se întoarce inevitabil și în economia Statelor Unite, în prețul carburanților, în costul vieții, în piețele financiare și în costul politic intern al războiului.
Aici se află și sensul formulei „Golf–petrol–dolar–Wall Street”, formulă deja fixată clar de Investigative Report în analiza despre atragerea NATO în războiul împotriva Iranului. Când Ormuzul intră în blocaj, nu este lovită doar o rută energetică. Este apăsat punctul în care energia globală, moneda americană și finanțele SUA se întâlnesc și se sprijină reciproc. O perturbare severă și prelungită a strâmtorii nu prăbușește dolarul într-o zi, însă fisurează unul dintre mecanismele care îi susțin dominația: fluxul stabil al petrolului vândut în dolari și reciclarea acestor dolari în sistemul financiar american. În clipa în care Washingtonul este obligat să apere prin măsuri de urgență ordinea petrolieră mondială, criza din Ormuz devine o probă de stres pentru unul dintre pilonii materiali ai hegemoniei americane.
Reuters a arătat deja că exporturile de petrol din Golf au suferit o cădere masivă și că Washingtonul își consumă rapid aproape toate instrumentele de avarie pentru a amortiza lovitura: derogări pentru petrol rusesc sancționat, eliberări coordonate din rezervele strategice și măsuri de urgență pentru piața internă. Acesta este punctul în care retorica militară a lui Trump se izbește de realitatea economică. Când o superputere ajunge să recurgă la măsuri de urgență doar pentru a ține piața în frâu, adversarul i-a atins centrul de greutate economic. Iar când centrul de greutate economic al Statelor Unite este atins prin Ormuz, lovitura cade direct în mecanismul prin care America își proiectează puterea asupra lumii: petrolul vândut în dolari, dolarul reciclat în active americane și ordinea financiară construită pe această axă.
Fețele Ormuzului: coridor energetic pentru Asia, umilință pentru Washington
Poate cel mai tulburător element al momentului actual este că Iranul pare să fi obținut o formă de control selectiv asupra circulației prin strâmtoare. Exporturile iraniene de țiței au continuat aproape la ritmul normal, în timp ce exporturile vecinilor din Golf erau decimate și multe vase neiraniene aproape dispăruseră din culoarul maritim. Pe 16 martie, secretarul american al Trezoreriei, Scott Bessent, a spus că Washingtonul este „în regulă” cu trecerea unor nave iraniene, indiene și chineze și că această deschidere „naturală”, lăsată de iranieni, este acceptabilă pentru moment. Al Jazeera a rezumat și poziția lui Abbas Araghchi: strâmtoarea este „deschisă”, dar „închisă dușmanilor noștri” și aliaților lor. Asta înseamnă că Washingtonul s-a văzut obligat, cel puțin deocamdată, să accepte o circulație selectivă impusă în bună măsură de adversarul pe care l-a atacat, fiindcă lumea are nevoie de combustibil, iar o panică și mai mare pe piață ar lovi direct în administrația americană..
În limbaj strategic, asta înseamnă enorm. Adversarul atacat decide deja, măcar parțial, cine trece și cine stă pe loc, iar Washingtonul se adaptează acestei realități în loc s-o dicteze. De aici vine și umilința strategică pentru America.
Ce se întâmplă dacă Ormuzul rămâne practic utilizabil mai ales pentru vasele statelor care nu se aliniază la războiul americano-israelian, în special pentru cumpărători asiatici? Aici se deschide posibilitatea unei lovituri serioase asupra mecanismului petrodolarului. FMI spune că yuanul își mărește treptat ponderea în facturarea comerțului. Banca Centrală Europeană amintește că China a lansat deja contracte petroliere denominate în moneda sa. Concluzia strategică este limpede: fiecare transport de energie care continuă spre Asia, sub o protecție selectivă dictată de Iran și eventual cu decontări mai dese în yuani sau în alte monede asiatice, slăbește puțin dominația globală a dolarului. Procesul nu produce o prăbușire instantanee. Produce însă ceva ce Washingtonul ar fi trebuit să evite cu orice preț: accelerarea unei tendințe de desprindere monetară exact în zona petrolului.
Asta îl face îl face să spumege de furie pe „șeful planetei”, pe „unsul lui Dumnezeu pe Pământ”, care nu înțelege cum de e posibil ca tocmai el „să se-mpiedice de-un ciot”. O superputere care a intrat în război pentru a-și reafirma forța se găsește acum în situația de a tolera, fie și temporar, ca adversarul lovit să condiționeze traficul energetic prin cel mai sensibil punct de strangulare al lumii. Este o breșă uriașă deschisă chiar în sistemul pe care America pretinde că îl garantează.
Iranul a lovit exact în punctul vulnerabil al Americii
Iranul nu avea nevoie să egaleze militar Statele Unite și Israelul pentru a le produce o lovitură strategică serioasă. Nu trebuia să distrugă aviația americană, să scufunde portavioane ori să obțină o victorie clasică pe câmpul de luptă. Îi era suficient să transforme superioritatea militară a adversarului într-o sursă de vulnerabilitate economică și de umilință politică.
Exact asta pare să se fi întâmplat. Trump și Netanyahu au arătat că pot bombarda. Iranul a arătat că poate muta costul războiului din cer în piața petrolului, din planul tactic în planul financiar și din propaganda victoriei rapide în imaginea unei Americi care cere ajutor, primește refuzuri și nu mai controlează integral efectele propriilor lovituri. Aici se află adevărata lovitură dată de Iran: una aplicată exact în punctul în care adversarul este mai vulnerabil decât îi place să recunoască.
Privită în ansamblu, situația este devastatoare pentru narațiunea Casei Albe. În timp ce restul Golfului suportă perturbări severe, Iranul reușește să își păstreze un flux vital și, în același timp, să oblige economia mondială să simtă prețul războiului declanșat împotriva sa. Agresorul ajunge astfel să suporte costuri politice și economice pe care nu le-a calculat corect, iar statul atacat dovedește că poate produce efecte sistemice de mare amploare fără să obțină o victorie militară în sensul clasic.
Ce arată criza din Strâmtoarea Ormuz despre Trump și camarila sa
Ormuzul l-a arătat pe Donald Trump în ipostaza care îl definește cel mai bine: un conducător cu reflexe de dictator, convins că voința sa trebuie să țină loc de strategie, de drept și de ordine internațională. A deschis războiul cu siguranța omului care se vede deasupra regulilor, deasupra alianțelor și, la nevoie, deasupra realității însăși. În felul său de a gândi puterea, America nu este un stat printre altele, cu limite, costuri și obligații, ci tronul de pe care el își închipuie că poate dicta cine trebuie să intre în război, cine trebuie să plătească și cine are voie să refuze.
De aici vine și reacția lui la refuzul aliaților. În loc să accepte că statele europene au propriile interese, propriile parlamente și propriul drept de a nu intra într-o aventură militară pe care nu ele au pornit-o, Trump a tratat lipsa de sprijin ca pe o ofensă personală. Faptul că a ajuns să vorbească sumbru despre viitorul NATO doar pentru că aliații nu s-au grăbit să-i securizeze Ormuzul spune enorm despre el. În acel punct nu mai apărea un președinte care conduce o alianță, ci un șef de tip imperial care consideră orice reținere drept nesupunere și orice refuz drept sfidare.
Aici se vede și adevărata natură a camarilei sale. În jurul lui Trump, puterea nu mai este tratată ca răspundere, judecată și măsură. Este tratată ca privilegiu personal, ca drept de a forța lumea să se alinieze după capriciul liderului. De aceea banalizează războiul când le cere altora să intre în el și de aceea trece atât de repede de la solicitare la amenințare. Pentru un asemenea om, alianțele sunt utile câtă vreme livrează obediență. Când nu livrează, devin ținte ale presiunii și ale șantajului.
Ormuzul a lăsat astfel la vedere ceva mai grav decât un calcul strategic prost judecat. A lăsat la vedere un lider care se crede investit cu o misiune aproape providențială, un om care se poartă ca și cum ar fi chemat să decidă pentru toți ceilalți și ca și cum refuzul lumii de a-i urma voința ar fi, prin sine, o abatere intolerabilă. Trump se vede pe sine drept șeful planetei, iar politica lui externă trădează exact această pretenție. Când realitatea îi rezistă, nu își corectează cursul. Încearcă să o frângă.
Faptul că, ajuns în impas la Ormuz, a ales să umbrească până și viitorul NATO pentru a stoarce sprijin militar este poate cea mai clară dovadă. Nu vorbește aici un lider sigur pe forța și pe legitimitatea sa, ci un dictator în mentalitate, care confundă autoritatea cu dreptul de a comanda, alianța cu supunerea și politica externă cu propria sa voință ridicată la rang de lege.
About The Author
[…] Asta se vede deja și în bilanț. Dacă războiul s-ar opri mâine, Netanyahu ar ieși mai puternic, cu consensul intern reactivat și cu atenția mutată de la Gaza spre un conflict în care reflexul de supraviețuire națională lucrează în favoarea lui. Dar câștigul nu se oprește la salvarea politică a premierului israelian. Israelul obține exact terenul strategic pe care îl urmărește de decenii: un Iran slăbit, o regiune împinsă mai adânc în haos și o Americă folosită ca braț militar al unei ofensive care servește, înainte de toate, proiectului său regional. Trump, în schimb, ar rămâne cu piețe zguduite, cu partenerii arabi expuși represaliilor iraniene, cu factura energetică și cu o aventură militară lipsită de perspective favorabile. În plus, planurile pe termen lung enunțate de Netanyahu merg mult dincolo de actuala campanie și vizează chiar rerutarea petrolului și gazului arab prin Israel, ca alternativă la Ormuz. Cu alte cuvinte, Netanyahu culege profitul politic imediat, iar Israelul culege folosul strategic al războiului. Costul se împrăștie însă asupra Americii, Iranului, Golfului și economiei mondiale. […]
[…] articolul precedent am arătat locul în care ofensiva lui Trump s-a întors împotriva Americii: Ormuzul. În jurul […]