Pe 28 decembrie 2025, Iranul a intrat într-o criză provocată din exterior, cu un obiectiv limpede: schimbarea regimului prin mijloace de război hibrid. Coaliția americano-israeliană a pregătit mai întâi terenul prin lovituri militare repetate, sabotaje, presiune strategică și sancțiuni, apoi a valorificat vulnerabilitatea economică și socială astfel creată. După atacurile din 2025 asupra infrastructurii și aplicarea sancțiunilor americane, degradarea accelerată a economiei a devenit breșa prin care nemulțumirea populației poate fi convertită în schimbare de putere. În acest punct, protestul devine scena vizibilă, iar bătălia decisivă se mută în controlul informației, în întreruperea comunicațiilor și în mesajele politice care ridică miza de la mișcările din stradă la preluarea controlului instituțiilor centrale. În fundal, colaborarea Mossad–CIA revine ca fir operațional al acestui tipar.
Tabloul general al evenimentelor din Iran și al operațiunilor interne sau externe derulate de inamicii tradiționali ai acestui stat, Israelul și Statele Unite, indică o lovitură de stat clasică, ușor de urmărit în timp real, chiar dacă nu se desfășoară la „televiziunea națională”. Semnele sunt publice și se repetă în aceeași ordine: controlul comunicațiilor și al internetului, „războiul cifrelor” cu bilanțuri ale victimelor și ale arestărilor care cresc brusc de la o zi la alta fără posibilitate de verificare independentă, imagini-șoc și filmări fără context care ajung să înlocuiască realitatea de la fața locului, apoi „surse” și canale de comunicare din diaspora folosite ca portavoce politică. Pe acest fond, mesajele venite din afară nu se limitează la solidaritate cu protestatarii, ajung să îndemne repetat la preluarea instituțiilor, iar reacția externă se aliniază rapid în jurul sancțiunilor și al limbajului despre „opțiuni dure”, adică măsuri punitive suplimentare și escaladări prezentate ca posibile.
Prin „lovitură de stat” înțeleg aici o schimbare de regim construită în trei faze, cu instrumente hibride. Prima este faza informațională: controlul fluxului de date, al imaginilor, al cifrelor și al mesajelor, astfel încât percepția să fie fixată înainte ca verificarea să fie posibilă. A doua este faza de teren: infiltrare de agenți Mossad în mulțime, instigare și operațiuni de destabilizare menite să transforme protestul din revendicare în debandadă controlată, cu incendieri, devastări, panică și episoade de violență care schimbă raportul de forțe. A treia este faza instituțională: fracturi în aparatul de putere și preluarea efectivă a instituțiilor.
Paginile de mai jos urmăresc în principal semnele fazei informaționale și ale fazei de teren; miza imediată este trecerea către faza instituțională, acolo unde se decide puterea.
Am trăit în direct și am analizat ulterior, vreme de decenii, lovitura de stat din decembrie 1989, organizată de KGB în tandem sau cu acordul direct al CIA, și tot ceea ce văd astăzi la Teheran are corespondent clar în Timișoara și București și în marea dezinformare mediatică a acelor vremuri. Diferența e tehnologică: atunci lipsea internetul, iar astăzi faza informațională se joacă și prin infrastructuri globale, inclusiv satelitare. În rest, tiparul rămâne recognoscibil: manualul scris atunci pare reciclat la zi, de parcă a fost scos din Lubianka, trecut pe la Langley și pus în aplicare cu update-ul necesar vremurilor.
Poate de aici vine și reflexul rușilor de a striga „plagiat” văzând manualul aplicat de Mossad: ei recunosc metoda fiindcă au scris-o și au testat-o în 1989, în varianta beta, pe statele din Europa de Est.
1953, precedentul care face scenariul plauzibil
În Iran, ideea schimbării de regim prin intervenție externă americano-israeliană nu este o fantezie conspiraționistă. Există un precedent dovedit: lovitura de stat din 1953 împotriva premierului Mohammad Mosaddegh, operațiune în care SUA și Marea Britanie au avut un rol central, consemnat în documente istorice și de arhivă (inclusiv în seria oficială FRUS unde există un capitol dedicat planificării și implementării operațiunii TPAJAX, precum și în documente publicate de National Security Archive).
Pe scurt, TPAJAX a fost o combinație de presiune politică, război psihologic și manevră instituțională: planificare comună SUA–Marea Britanie, cultivarea și finanțarea unor rețele locale, alimentarea propagandei și mobilizarea străzii pentru a crea impresia unei „corecții” interne, apoi folosirea decretelor semnate de șah pentru demiterea lui Mosaddegh și instalarea generalului Fazlollah Zahedi. Prima încercare a eșuat, iar a doua, pe 19 august 1953, a reușit, cu preluarea punctelor-cheie din capitală și anunțarea schimbării puterii prin canalele oficiale; Mosaddegh a fost arestat, iar autoritatea monarhiei a fost consolidată.
Precedentul din 1953 contează pentru prezent dintr-un motiv simplu: a intrat în memoria politică a societății iraniene ca un moment în care „strada”, instituțiile și propaganda au putut fi folosite împreună pentru a schimba puterea, cu sprijin extern, înainte ca publicul să poată separa faptele de operațiune. De atunci încoace, orice criză internă majoră se lovește de această amprentă istorică. Discursul despre „inamicul extern” găsește imediat public, fiindcă are un reper real în spate, iar ideea unei schimbări de regim asistate din afară rămâne, politic și cultural, o ipoteză perfect funcțională, inclusiv atunci când este folosită ca justificare pentru represiune sau ca armă de mobilizare. Faptul că, până și CIA a ajuns să descrie public lovitura din 1953 drept nedemocratică întărește caracterul de precedent recunoscut și nu de legendă.
1989: „sindromul Timișoara” și umflarea numărului de morți
România din decembrie 1989 a arătat limpede cum se fabrică adevărul public într-o criză politică majoră: bilanțuri umflate, imagini plasate ca „dovezi” fără verificare, atribuiri false, secvențe trucate pentru a falsifica realitatea. În câteva zile, versiunea emoțională ajunge să țină loc de adevăr. În procesul soților Ceaușescu, una dintre acuzații a fost „genocid – peste 60.000 de victime”, formulare care a circulat masiv atunci, deși bilanțurile ulterioare ale Revoluției au indicat un ordin de mărime incomparabil mai mic.
Episodul Timișoara a rămas în istoria mass-media internaționale ca avertisment: imagini cu „gropi comune” și „mormane de cadavre” de la o morgă din zonă, au fost difuzate ca dovadă a unui masacru, deși ulterior s-a demonstrat că atribuirea era falsă și că materialele au servit dezinformării.
În paralel, există fapte dovedite juridic despre încercări ale autorităților represive de ștergere a urmelor: în rechizitoriul oficial din „Dosarul Revoluției” este descris transportul și incinerarea la crematoriul „Cenușa” a 40 de cadavre ridicate de la Timișoara.
De asemenea, în acele zile au circulat relatări despre echipe de instigatori, cu alură sportivă, veniți din Ungaria și Uniunea Sovietică, care au spart vitrine, au incendiat cu molotoave magazine pe arterele orașului de pe Bega și au încurajat trecătorii și credincioșii revoltați ai pastorului Laszlo Tokes să le urmeze exemplul. În discursul său, Ceaușescu a vorbit atunci despre „huligani” și „agenturi străine”, formulă care seamănă, ca funcție politică, cu etichetele pe care puterea de la Teheran le folosește astăzi pentru a pune aceeași semnătură pe incendieri și vandalizări: „teroriști”, „operațiune din afară”, „provocare”.
1953 fixează precedentul: schimbarea de regim poate fi produsă din afară și mascată ca dinamică internă. 1989 arată cum se fabrică adevărul public într-o criză care răstoarnă puterea: cifre care explodează, imagini care înlocuiesc realitatea din teren, emoție care devine verdict înainte ca verificarea să fie posibilă. Împreună, cele două repere temporale dau cheia de lectură pentru prezent: tiparul se repetă prin aceleași instrumente.
În Iran, această cheie de lectură se activează pe un fundal nou, mult mai direct. În 2025, conflictul cu coaliția americano-israeliană a intrat în faza șocului militar repetat, iar presiunea a creat fereastra în care lovitura politică devine posibilă. De aici începe capitolul următor: șocul militar, apoi mesajele publice despre schimbarea de regim.
2025: bombardamentele americano-israeliene, apoi schimbarea de regim cerută public
În 2025, conflictul SUA–Israel–Iran a intrat într-o etapă în care operațiunile ajung tot mai des în spațiul public, prin declarații și semnale politice explicite. Potrivit Reuters, Donald Trump a folosit formula „schimbare de regim” și a reluat sloganul „MIGA” („Faceți Iranul din nou măreț”) în legătură cu loviturile asupra Iranului, adică exact tipul de mesaj care mută conflictul de la ținte militare la obiectivul politic final: schimbarea puterii. Într-un război clasic, astfel de cuvinte par o imprudență. Într-un război hibrid, ele devin instrument: creează presiune psihologică, alimentează așteptarea prăbușirii regimului și trimit un semnal către elitele interne că „viitorul se negociază deja fără voi”.
Tot Reuters a relatat, în vara lui 2025, indicii publice ale colaborării dintre serviciile secrete ale SUA și ale Israelului în operațiuni împotriva Iranului, inclusiv mulțumiri atribuite șefului Mossad pentru sprijinul CIA într-o misiune descrisă ca desfășurată „în interiorul Iranului”. Dincolo de detaliile episodului, mesajul politic rămâne simplu: alianța operațională există, este suficient de sigură pe sine ca să fie semnalizată public, iar Teheranul este tratat ca spațiu legitim pentru acțiune clandestină.
Într-o operațiune hibridă, acesta este „primul act” și stabilește cadrul pentru „actul doi”. Primul act slăbește adversarul: îi degradezi infrastructura critică, îi afectezi lanțul de comandă, îi zdruncini moralul intern, îi amplifici vulnerabilitățile economice și îi arăți că poate fi lovit în puncte considerate până atunci relativ protejate. Al doilea act valorifică fereastra politică deschisă de șoc: crește temperatura socială, accelerează nemulțumirile reale, maximizează neîncrederea și transformă strada într-un instrument strategic. În acest model, lovitura militară joacă rolul de preludiu. Iar dacă preludiul este urmat, la scurt timp, de un val de proteste, de închiderea comunicațiilor, de războiul cifrelor și de mesaje externe care îndeamnă la „preluarea instituțiilor”, ipoteza unei operațiuni în două trepte capătă consistență și oferă o cheie de lectură pentru ceea ce se întâmplă în Iran acum.
Iran 2025–2026: semnele loviturii de stat în derulare
1. Blackout-ul care face verificarea aproape imposibilă și transformă zvonul în „fapt mediatic”
În Iran, protestul pornește din stradă, iar momentul care schimbă regulile jocului este controlul infrastructurii comunicațiilor. Când regimul oprește internetul sau îl degradează până la inutil, realitatea devine fragmentată, iar relatarea din afară se mută pe canale indirecte: înregistrări video scurte fără context, mesaje criptate, mărturii telefonice, conturi anonime, organizații din diaspora, grupuri de monitorizare care lucrează prin rețele locale. În ultimele zile, Reuters a relatat un blackout național (oprirea internetului) pe măsură ce protestele persistau și a repetat explicit limita-cheie: ceea ce circulă pe rețelele sociale „nu poate fi verificat independent”, formulă prin care un eveniment neverificabil intră totuși în fluxul global.
Amnesty a avertizat separat că oprirea internetului este folosită tocmai ca să ascundă încălcări ale drepturilor omului, să blocheze documentarea și să acopere o escaladare a represiunii. Închiderea internetului are așadar o miză tehnică și una politică: statul separă martorii unii de alții și taie puntea dintre ce se întâmplă în orașe și ce poate vedea lumea. Într-o criză de tip schimbare de regim, aici începe lupta pentru percepție: cine controlează fluxul de informație controlează ritmul revoltei și sensul ei. Le Monde a descris aceeași combinație, dinspre interiorul represiunii: blackout, acces limitat și trecerea regimului la etichete de tip „agenți teroriști”, într-un peisaj în care verificarea independentă devine excepție.
Aici apare mecanismul central al „faptului mediatic”. Într-un asemenea mediu, formula „nu se poate verifica” nu blochează povestea, o legitimează. Ea funcționează ca un permis de publicare: agenția își protejează credibilitatea prin avertisment, iar cifra sau relatarea intră totuși în fluxul global, preluată apoi de televiziuni, site-uri, comentatori și rețele sociale. Publicul reține șocul, nu precauția. Reține „mii de morți”, nu „nu am putut confirma”. Reține „măcel”, nu „informație fragmentară”. Iar când o versiune emoțională ajunge dominantă, corecțiile ulterioare vin târziu și rareori mai schimbă efectul politic produs în timp real.
În lectura de aici, blackout-ul are două funcții simultane și complementare, iar aici apare aparentul paradox. Ca decizie a regimului, blackout-ul urmărește controlul: taie coordonarea spontană a oamenilor care nu au infrastructură și nu au „rețele” de comunicare alternative, reduce martorii și încetinește răspândirea probelor în timp real. În același timp, exact această opacitate devine terenul ideal pentru operațiuni din afară: zvonuri care capătă statut de fapt, „surse” fără nume, clipuri fără trasabilitate, bilanțuri neverificabile care cresc în trepte și se transformă în muniție. Blackout-ul nu declanșează revolta, dar creează cadrul perfect în care revolta poate fi orientată din exterior și în care realitatea poate fi rescrisă din afara țării, în timp ce interiorul rămâne în întuneric.
2. Războiul cifrelor: salturi bruște, incompatibile, utile politic
În blackout, bilanțul victimelor devine obiectiv strategic. În primele zile ale protestelor, Reuters a consemnat un prim prag „gestionabil” ca percepție, zeci de morți: 25 potrivit grupului Hengaw și 29 potrivit HRANA, cu precizarea standard că Reuters nu poate verifica independent și că autoritățile iraniene nu oferă un bilanț complet. Apoi, în doar câteva zile, aceeași agenție ajunge la alt ordin de mărime: „peste 500”, tot pe baza HRANA și tot cu aceeași limitare de verificare independentă.
Pe 13 ianuarie, tabloul se rupe din nou. Reuters notează că un oficial iranian invocă aproximativ 2.000 de morți, iar în aceeași poveste apar cifre HRANA de ordinul miilor și mii de rețineri, în paralel cu mesajul lui Trump către protestatari („ajutorul este pe drum”) și refuzul lui de a clarifica natura „ajutorului”. Pe 14 ianuarie, Reuters publică o nouă treaptă: cel puțin 2.571 de morți, atribuiți din nou HRANA, în timp ce regimul își păstrează propriul cadru explicativ (aprox. 2.000) și își mută responsabilitatea către „operativi teroriști” ghidați din exterior.
În paralel cu aceste trepte „oficializate” prin Reuters, apare cifra care schimbă ordinul de mărime și tocmai de aceea devine instrument politic: CBS News relatează despre videoclipuri cu saci de cadavre și spune că partenerul său BBC ar fi numărat aproximativ 180 de saci într-o singură filmare, în fața unei morgi din Teheran; în același registru circulă estimări de tip „peste 12.000” sau chiar „20.000”, atribuite unor „surse din interior” sau unor rețele de activiști, imposibil de controlat independent în condițiile întreruperii comunicațiilor.
Asta se întâmplă într-o criză, când verificarea e blocată: cifrele nu mai descriu realitatea, o forțează și intră în competiție, fiecare cu utilitatea ei politică. Un bilanț mai mic al victimelor ajută regimul să reducă fenomenul la „tulburări” controlabile. Un bilanț uriaș produce șoc, mobilizează, cere răspuns extern, dă mandat moral pentru sancțiuni, escaladare și „opțiuni” discutate la Washington. Formula standard din materialele Reuters, „nu a putut fi verificat independent”, funcționează ca marcaj de protecție, iar povestea intră totuși în flux: este preluată, multiplicată, iar precauția rămâne un detaliu pe care publicul îl uită.
3. „Miliardul” din Dubai, zvonul israelian care înfuriază mulțimea
Pe 15 ianuarie, la TVR Info, un publicist evreu de origine româno-germană, fost jurnalist Deutsche Welle, a rostogolit o intoxicare de tip clasic: fiul lui Ali Khamenei, prezentat drept „dictatorul”, ar fi transferat în Dubai un miliard de dolari în criptomonede. Povestea are rădăcini în Israel: Channel 14, post israelian, a lansat pe surse anonime varianta unor transferuri către Dubai „prin criptomonede”, cu cifre fără suport verificabil public. Separat, Washington Post citează un raport TRM Labs despre mutări de ordinul unui miliard în ultimii ani, descrise ca infrastructură de evitare a sancțiunilor, adică o logică diferită de povestea „bagajului de fugă”.
În aceeași cheie a „fugii de la vârf”, presa israeliană a preluat declarația secretarului Trezoreriei SUA, Scott Bessent, într-un interviu Newsmax: „Vedem acum cum șobolanii fug de pe navă, pentru că vedem milioane, zeci de milioane de dolari transferați sau scoși pe ascuns din țară.”
Schema prinde imediat: la vârful puterii s-ar fi scos deja o sumă uriașă, iar banii ar fi plecat rapid din țară, printr-un canal greu de urmărit. În blackout, verificarea independentă devine aproape imposibilă, iar zvonul intră în flux ca „fapt” mediatic, preluat și amplificat.
În realitate, mutarea banilor într-un regim sancționat poate avea un motiv prozaic: ocolirea sancțiunilor și menținerea accesului la finanțare și importuri. Intoxicarea schimbă sensul și vinde publicului altceva: semnul că regimul „știe că se termină” și își salvează averea.
Modelul e vechi, inclusiv în România lui decembrie 1989, prin minciuna „miliardelor” lui Ceaușescu în conturi externe, despre care am scris și în cartea mea „Averea Președintelui – Conturile lui Ceaușescu”: o minciună scurtă, ușor de reținut, care transformă presupunerea în certitudine și înfurie mulțimea. În lipsa unor date verificabile (documente, trasee, tranzacții), „miliardul din Dubai” rămâne o piesă de propagandă, bună pentru furie și escaladare.
4. Imaginea-șoc care apare „la timp” și înlocuiește realitatea din teren
În Iran, odată cu blackout-ul, imaginile-șoc cu morgi și victime, rostogolite prin social media, ajung să înlocuiască realitatea din teren. Le Monde a surprins exact acest moment: apar brusc filmări cu numeroase corpuri în spații medico-legale, în timp ce internetul este întrerupt, accesul jurnaliștilor este blocat, iar regimul lipește peste proteste eticheta de „agenți” și „teroriști”. Într-un astfel de cadru, fotografia sau clipul își pierde rolul de a ilustra o știre. Ajunge să creeze realitatea publică, pentru că publicul vede, reacționează și trage concluzia înainte ca cineva să poată stabili unde a fost filmat, când, câte ore au trecut, cine sunt victimele și ce lipsește din cadru. În materialul despre morga din apropierea Teheranului, Le Monde notează explicit că a folosit verificarea video, iar cadrul este creditat ca provenind din social media, via Reuters, adică exact traseul prin care astfel de imagini intră în circuitul mainstream în lipsa accesului clasic.
CBS urmează același tipar: când nu ai acces jurnalistic clasic pe teren, imaginea devine „proba” emoțională care scurtcircuitează întrebările grele. Contextul lipsește, iar reacția vine instant: șocul se transformă în indignare, apoi în mobilizare, iar presiunea pentru sancțiuni și pentru „opțiuni” tot mai dure crește imediat. CBS News a introdus chiar și numărarea sacilor din filmare ca element de autoritate: afirmă că BBC ar fi numărat aproximativ 180 de saci mortuari într-o filmare din fața unei morgi din Teheran, într-un context în care confirmarea independentă rămâne blocată. În blackout, orice material vizual care nu poate fi verificat poate funcționa ca dezinformare, fie că este fabricat, fie că este atribuit fals, fie că este real, dar rupt de context, pentru că efectul este același: fixează o versiune și o transformă, în mintea publică, în certitudine.
Este exact mecanismul care, în România lui Decembrie 1989, a produs „sindromul Timișoara”. Atunci, imaginile neverificate au ținut loc de realitate și au construit, în câteva ore, o poveste completă despre un masacru inventat, cu „gropi comune” și „mormane de cadavre”, iar verificarea a venit mult mai târziu, când efectul politic fusese deja consumat. Aceeași schemă funcționează și acum: când accesul este blocat, imaginea devine arma perfectă, pentru că are viteză, produce certitudine emoțională și transformă lipsa verificării într-o „dovadă” care nu mai poate fi oprită din circulație, iar în jurul ei apar imediat contra-narațiuni, acuzații de reciclare și dispute despre proveniență ce adâncesc confuzia.
5. Starlink: internetul „din afară” care sparge blackout-ul
În momentul în care internetul este întrerupt, comunicația alternativă devine infrastructura reală a străzii. Reuters a relatat că unii iranieni folosesc Starlink ca să ocolească întreruperea internetului, chiar dacă accesul rămâne riscant și profund inegal, cu terminale puține, scumpe, greu de procurat și ușor de identificat de către aparatul de securitate. În logica războiului hibrid, asta produce o asimetrie decisivă în interiorul străzii: o parte a populației rămâne izolată, acționează „în orb”, fără coordonare și fără imagine de ansamblu, în timp ce o minoritate conectată poate transmite în exterior, poate sincroniza puncte de întâlnire, poate alimenta fluxul de imagini și poate seta ritmul emoțional al crizei, în condițiile în care restul societății este ținut în întuneric informațional.
Reuters a mai notat un detaliu care, în acest cadru, este de manual: Trump a spus public că va vorbi cu Elon Musk despre „restabilirea internetului” în Iran. Când o infrastructură tehnică de ocolire a blackout-ului ajunge subiect de discuție la nivel prezidențial, episodul depășește nivelul unui protest intern și ajunge în zona competiției geopolitice. Acolo, controlul comunicațiilor este instrument de putere. Semnalul are două efecte simultane: în interior, sugerează că există o plasă de siguranță externă și că izolarea impusă de regim poate fi spartă; în exterior, alimentează interpretarea că „ajutorul” înseamnă, înainte de orice, controlul fluxului de informație.
Starlink servește aici exclusiv intereselor americano-israeliene. Este o infrastructură americană, controlată din afara Iranului, care rupe izolarea impusă de regim și dă străzii un canal de comunicare și coordonare pe care Teheranul nu îl poate controla. Odată ce internetul este întrerupt, acest canal devine decisiv: scoate imagini și mesaje din țară, alimentează presa internațională cu „dovezi” și cu cifre despre morți și arestări, fixează narațiunea dominantă și menține presiunea politică externă. De aici încolo contează controlul conexiunii. Ea decide ce iese din Iran, cât de repede circulă și ce efect politic produce.
6. Trump către iranieni: „Ocupați instituțiile. Ajutorul e pe drum.”
Pe 13 ianuarie, Reuters a publicat mesajul lui Donald Trump către iranieni, formulat ca instrucțiune și promisiune în același timp: „continuați să protestați”, „ocupați instituțiile” și „ajutorul e pe drum”, fără detalii despre natura „ajutorului”, și cu reluarea codului „MIGA” („Faceți Iranul din nou măreț”). Într-un context în care accesul presei este limitat, iar informația circulă fragmentar, un asemenea mesaj devine un semnal politic, livrat direct către stradă, peste capul statului iranian. Mesajul produce trei efecte simultane.
Primul efect este mobilizarea. Un lider al SUA, validează protestul ca direcție „corectă” și îl mută în etapa următoare: de la nemulțumire la preluarea instituțiilor. Al doilea efect este provocarea. Când un actor extern cere explicit „ocupați instituțiile”, regimul ajunge să reacționeze dur, pentru că orice ezitare poate fi citită ca slăbiciune, iar orice represiune masivă devine imediat material pentru indignare externă. Al treilea efect este legitimizarea externă. Formula „ajutorul e pe drum”, lăsată intenționat în ceață, ridică așteptarea că schimbarea de regim este deja un obiectiv asumat și că „opțiuni” tot mai dure ajung acceptabile peste noapte în spațiul public occidental.
Ambiguitatea este utilă. „Ajutorul” rămâne nedefinit tocmai ca să poată acoperi de la sprijin informațional și infrastructură de comunicații până la presiune diplomatică, sancțiuni, operațiuni clandestine și escaladare militară.Secvența completă: mesaj extern, „terorism”, justificarea escaladării
De aici începe seria de pași care face diferența între un protest intern și o operațiune de schimbare de regim asistată din exterior. Mesajul public venit dinspre Washington ridică miza și grăbește trecerea de la revoltă la confruntare pentru putere, iar răspunsul regimului iranian, previzibil și dur, oferă imediat materia primă pentru etapa următoare.
Eticheta de „teroriști” depășește nivelul insultelor politice. Ea deschide ușa pentru represiune la scară mare și pentru „probe” fabricate mediatic. În aceeași mișcare, statul își justifică violența în interior, iar în exterior se formează instant povestea care cere reacție: „regimul își zdrobește propriul popor”, „nu mai există cale de dialog”, „trebuie sancțiuni”, „trebuie opțiuni”.
Apoi urmează piesa de legătură dintre baston și propagandă: televiziunea de stat, „confesiunile”, imaginile livrate ca „dovezi”. În acest cadru, ele justifică represiunea în interior și oferă în exterior secvențe ușor de preluat, ușor de viralizat și ușor de transformat în presiune politică externă. Într-o criză cu acces blocat, această presiune apare înaintea verificării și produce efect înaintea faptelor.
Din momentul acesta, lupta se mută și în afara Iranului. Războiul cifrelor și imaginea-șoc dau tonul percepției globale, iar pe fundalul lor se accelerează reacția externă: condamnări, convocări, sancțiuni și discursul despre „opțiuni” la Washington. În paralel, responsabilitatea este urcată la nivel de lideri, cu nume așezate, în clar, pe masă, până la formula de tip „ucigași”, în care responsabilitatea este urcată direct la vârf și transformată în listă.
7. Trump cere numele ”ucigașilor”, Larijani răspunde: „1.Trump, 2.Netanyahu”
După mesajul lui Trump către iranieni, disputa iese din zona lozincilor și îndemnurilor. Ajunge rapid la vină, nume și ținte. Trump le cere protestatarilor să „salveze numele ucigașilor”. Răspunsul vine de la vârful aparatului iranian de securitate, în aceeași cheie: Ali Larijani scrie public că „principalii ucigași” sunt „1. Trump, 2. Netanyahu”. Aici apare mutarea calculată din războiul responsabilității, în care fiecare tabără încearcă să fixeze din timp cine poartă vina pentru morți, represiune și haos.
Această „listă” funcționează ca un gest de escaladare simbolică. Regimul iranian tratează astfel de crize pe două planuri: controlul străzii și controlul relatării publice a evenimentelor. Relatarea se fixează rapid în spațiul public atunci când are nume proprii și vinovați identificați. De aceea Larijani schimbă cadrul discuției: de la „regim vs. popor” la „Iran vs. liderii care orchestrează schimbarea de regim”. Mutarea se sprijină pe un fapt cunoscut și asumat în jocul geopolitic: Washingtonul și Tel Avivul urmăresc de decenii schimbarea regimului de la Teheran, cu intensități diferite, în funcție de moment și de oportunități. Când Larijani scrie public „1. Trump, 2. Netanyahu”, mesajul depășește propaganda de criză: indică vinovații cu nume și prenume și fixează ținta politică a acuzației.
Într-o lovitură de stat asistată din afară, vina aparține celor care orchestrează revolta și urmăresc schimbarea de regim, nu celor care reacționează în haosul produs în stradă. Este motivul pentru care Larijani îi indică direct pe Trump și Netanyahu: îi plasează în centrul operațiunii și îi prezintă drept responsabili pentru ruptura pe care această criză o poate produce.
Efectul imediat este dublu. În interior, „lista” leagă represiunea de ideea de „autoapărare” și dă aparatului represiv justificarea pentru reacții dure, prezentate ca răspuns la agresiune externă. În exterior, conflictul este personalizat și urcat la nivel de confruntare directă, cu lideri identificați explicit. În acest cadru, imaginea-șoc și războiul cifrelor alimentează reacția externă: condamnări, convocări, sancțiuni și discursul despre „opțiuni”, alături de contra-narațiunile despre „interferență externă” și „lovitură de stat”.
8. Manualul fricii: „teroristi”, „dovezi” televizate, confesiuni
Într-o lovitură de stat americano-israeliană, reacția regimului rămâne o piesă din mecanism. Puterea de la Teheran răspunde previzibil: etichetează protestatarii drept „huligani” și „teroriști” și mută responsabilitatea spre „inamicul extern”. Exact această reacție este anticipată și folosită. O operațiune de schimbare de regim are nevoie în paralel de mobilizare în stradă și de material care să fie livrat în exterior ca legitimitate. Regimul produce, prin propria propagandă, materia primă pentru acest al doilea plan: imaginea unei puteri care vede „teroriști” peste tot și își justifică represiunea printr-o narațiune de război intern.
Apoi vine partea care fixează frica și disciplina: „dovezile” televizate și confesiunile. AP a relatat că televiziunea de stat a difuzat cel puțin 97 de „confesiuni”, iar activiștii susțin că ele sunt obținute prin constrângere. Clipurile propagandei de stat sunt un instrument de manipulare. Rolul lor este să transforme protestul în „terorism” și să legitimeze represiunea. În același timp, ele devin combustibil perfect pentru frontul extern, pentru că oferă secvențe gata de preluat, titluri gata de afișat în breaking news și un argument moral simplu: „regimul își reprimă propriii cetățeni”.
În logica acestui conflict, confesiunile funcționează ca lipici al narațiunii. Regimul se luptă simultan cu strada și cu legitimitatea, iar când legitimitatea se prăbușește aparatul represiv are nevoie de o poveste care să țină publicul aliniat: „neutralizăm teroriști”, „destructurăm rețele”, „răspundem unui atac din exterior”. Așa se repetă scenariul în crizele de putere: etichetare, „dovadă” televizată, confesiune, apoi sentință sau execuție simbolică.
Într-o astfel de atmosferă, adevărul devine secundar. Primează versiunea oficială, construită ca să țină oamenii în frică și disciplină. Iar în logica loviturii de stat, fiecare exagerare, fiecare confesiune și fiecare etichetă de „terorism” ajunge să lucreze și împotriva regimului, fiindcă alimentează narațiunea externă care cere „opțiuni dure” și justifică escaladarea: măsuri punitive suplimentare și pași prezentați ca inevitabili.
9. Reacția externă: de la condamnări la „opțiuni dure”
Când cifrele și imaginile ajung să circule global, reacția externă se accelerează aproape imediat. Reuters surprinde bine trecerea către această etapă: condamnările și gesturile diplomatice sunt însoțite de promisiunea unor măsuri rapide. Președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, a vorbit despre sancțiuni suplimentare aplicate rapid împotriva celor considerați responsabili de represiune, pe fondul unor bilanțuri invocate în presă în creștere și al unor materiale video din zona medico-legală care ajung să înlocuiască relatarea directă de la fața locului.
În același timp, Washingtonul ridică miza publică. Reuters notează atât limbajul despre „opțiuni foarte dure”, cât și avertismentul direct că SUA ar urma să ia „măsuri foarte dure” dacă Iranul execută protestatari. Într-o criză în care verificarea din interior este blocată sau sever limitată, asemenea formulări funcționează ca semnal politic: lărgesc spațiul de acceptare pentru escaladare în exterior, înainte ca faptele să poată fi verificate riguros la fața locului, și transformă tema execuțiilor într-un instrument de presiune internațională.
10. Execuții anunțate: cazul-simbol și presiunea mediatică
În aceeași logică a presiunii publice, în fluxul mediatic apar cazuri-simbol construite ca evenimente iminente, în special pe tema execuțiilor. În zilele de 13–14 ianuarie, a circulat masiv în fluxul internațional și la televiziuni un titlu cu valoare de detonator: un protestatar de 26 de ani, Erfan Soltani, „urma să fie executat” pe 14 ianuarie la Teheran, prezentat ca victimă-simbol a represiunii, însoțit de generalizări despre „execuții în masă”. În România, Digi24 a preluat informația ca execuție „programată” (prin spânzurare), iar în presa anglofonă ea a fost legată de „surse” din zona activiștilor și de contacte indirecte cu familia, în condițiile în care accesul independent în Iran era limita.
Apoi se vede utilitatea practică a unui asemenea titlu, într-o criză în care informația circulă înaintea verificării. Chiar în ziua anunțată, familia a fost informată că execuția a fost amânată, fără explicații clare, iar povestea a rămas suspendată între „iminent” și „incert”. Efectul fusese deja produs: indignarea circulase, presiunea publică se acumulase, iar spațiul media rămăsese cu ideea execuției ca certitudine consumată. În asemenea situații, o informație care nu poate fi verificată funcționează ca dezinformare prin efect, indiferent dacă a fost lansată ca intenție sau ca speculație, fiindcă fixează o concluzie înainte ca realitatea să poată fi controlată din interior.
Araghchi acuză: „SUA și Israel”, implicate în „activități teroriste
Pe cealaltă axă, Rusia vine cu propria interpretare, formulată ca avertisment și ca încercare de descurajare. Moscova denunță „interferența externă” și avertizează împotriva folosirii tulburărilor interne ca pretext pentru repetarea agresiunii împotriva Iranului, pe fondul discuțiilor despre lovituri și „opțiuni” la Washington. În această escaladare de poziții, „strada” devine argument diplomatic și teren de confruntare geopolitică.
Pe filiera pro-iraniană, TASS relatează că ministrul iranian de Externe, Abbas Araghchi, le-a spus șefilor misiunilor diplomatice acreditați la Teheran că Iranul ar deține „un volum mare de documente” care ar dovedi că „atât SUA, cât și Israel sunt implicate în activitățile teroriste care au avut loc în Iran în ultimele zile”. În aceeași intervenție, Araghchi îl invocă pe fostul secretar de stat american Mike Pompeo și susține că acesta „a admis” că agenți ai Mossad „au ghidat mișcarea teroristă împreună cu instigatorii”. Apoi Araghchi acuză statele occidentale că au condamnat poliția iraniană în loc să condamne „teroriștii” și invocă direct Gaza, folosind chiar termenul „genocid”: „Ei sunt cei care nu au condamnat genocidul a peste 70.000 de oameni din Fâșia Gaza”. În același pasaj, Araghchi adaugă acuzația privind Iranul: „și moartea a peste 1.000 de cetățeni iranieni, uciși de mâna SUA și a Israelului”.
TASS include apoi o cronologie a participanților la proteste (29 decembrie – comercianți, 30 decembrie – studenți, punct culminant atins pe 8 ianuarie), un bilanț pus pe seama „instigatorilor” (cel puțin 13 civili uciși, inclusiv un copil de trei ani), plus date despre victime în rândul forțelor de ordine (38 de polițiști morți). Sunt citate și declarații ale primarului Teheranului, Alireza Zakani, despre distrugeri atribuite „rebelilor”: 25 de moschei incendiate, 26 de bănci afectate, trei centre medicale și zece clădiri guvernamentale avariate, precum și peste 100 de autospeciale, autobuze și ambulanțe deteriorate. Știrea se închide cu eticheta oficială „teroriști” și acuzația directă că SUA și Israel ar fi orchestrat tulburările.
Pe scurt, fiecare tabără își fixează din timp autorul și sensul crizei: pentru Washington și Bruxelles, represiunea justifică sancțiuni și „opțiuni dure”; pentru Teheran și canalele pro-iraniene, violența și haosul sunt prezentate ca rezultat al unei operațiuni conduse din afară. În acest punct intră și războiul simbolic al responsabilității, în care numele sunt aruncate direct pe masă.
Operațiunea pe două fronturi
Dacă pui cap la cap toate piesele puzzle-ului iranian, rezultă un tablou coerent: presiunea economică și socială produsă prin lovituri, sabotaje și sancțiuni aduce țara în pragul unei schimbări de regim, iar controlul comunicațiilor ajunge să decidă ce este „realitatea” care circulă. Când internetul este întrerupt, verificarea independentă este practic anulată, iar în spațiul public global intră ce poate fi transmis: bilanțuri ale victimelor și arestărilor care se contrazic, imagini distribuite mai repede decât confirmările și „surse” care rămân imposibil de verificat în timp real. Într-un asemenea cadru, reacțiile externe se așază pe narativul informațional produs pentru acest tip de criză, nu pe o imagine completă a faptelor de la fața locului.
În această fază contează controlul conexiunii și al fluxului de informație: cine decide ce iese din Iran, cât de repede circulă și ce interpretare ajunge să domine spațiul public. Tot aici se joacă mandatul politic pentru escaladare, fiindcă versiunea care se impune deschide sau închide drumul pentru pașii următori. De acest control depinde dacă protestul rămâne o explozie socială sau ajunge o unealtă care fracturează statul din interior și deschide drumul schimbării de putere.
Într-o astfel de criză, ordinea se inversează: pozițiile externe apar înainte ca faptele să fie limpezite. Totul pornește de la versiunea care se fixează prima în mentalul global, construită din ce circulă cel mai repede: cifre, imagini, fragmente și promisiuni politice, multiplicate într-un spațiu în care verificarea independentă nu există.
Iranul are precedentul dovedit al schimbării de regim din 1953, iar România are experiența dură a lui 1989, când cifrele umflate și imaginile neverificate au produs efectul dorit înainte ca adevărul complet să mai conteze în bătălia imediată. În Iran, în 2025–2026, se repetă aceeași succesiune: șoc militar, blackout, război informațional, infrastructură alternativă de comunicare, presiune politică din afară, la vedere, apoi reacții internaționale accelerate. Succesiunea aceasta descrie exact o lovitură de stat în desfășurare, cu operațiunea construită simultan în stradă și în percepția globală.
About The Author
