Atacul din 28 februarie 2026 asupra Iranului a sfărâmat coaja propagandistică a axei Washington – Tel Aviv și a lăsat la vedere reptila bicefală care se hrănește din război și teroare și cere supunere sub bombe.
Donald Trump și-a lansat ”operațiunea specială” sub formula „operațiuni majore de luptă în Iran”, a amenințat forțele iraniene cu „moarte sigură” dacă refuză să capituleze și a cerut deschis răsturnarea conducerii de la Teheran după bombardamente, potrivit Reuters și textului integral publicat de Associated Press. Din acel moment, pretextul autoapărării s-a prăbușit sub greutatea propriilor sale minciuni. Când șeful unei mari puteri lansează bombardamente asupra unui stat suveran și le cere celor loviți să-și răstoarne propria conducere, ceea ce se vede este agresiunea în forma ei asumată: război folosit ca instrument de schimbare de regim.
Iranul a fost lovit pentru a fi intimidat, slăbit și îngenunchiat. Limbajul lui Trump, desfășurarea militară americană din Orientul Mijlociu și obiectivul politic rostit fără perdea arată aceeași realitate: forța brută ridicată la rang de politică externă, bombardamentul folosit ca mijloc de presiune și teroarea vândută lumii ca remediu împotriva unei așa-zise alimentări/sponsorizări a terorii.
Pretextul nuclear și minciuna propagandistică a lui Trump
Marea minciună a acestui război rămâne pretextul nuclear, reciclat după aceeași rețetă murdară folosită odinioară în Irak. Washingtonul și Tel Avivul invocă pericolul nuclear iranian ca și cum ar fi o certitudine și o urgență absolută, deși chiar Directorul Național al Informațiilor din SUA a declarat, în martie 2025, că evaluarea comunității americane este că Iranul „nu construiește o armă nucleară” și că liderul suprem nu a reautorizat programul suspendat în 2003, după cum arată declarația oficială publicată de DNI. În același timp, Associated Press a relatat că AIEA nu poate verifica integral situația programului după loviturile anterioare, deoarece accesul la siturile afectate a fost întrerupt. Asta înseamnă că opiniei publice i se cere, din nou, să accepte bomba drept argument și suspiciunea drept dovadă. Aceasta este tehnica veche a războiului imperial: creezi panică, exagerezi amenințarea, transformi ipoteza în verdict, apoi prezinți agresiunea drept obligație morală.
Dar minciuna nucleară nu a fost singurul paravan. Trump a încercat să-și umfle și mai tare bășica justificării războiului printr-un al doilea strat de propagandă: cifre neverificate, episoade istorice scoase din context și acuzații amestecate deliberat într-un singur rechizitoriu belicos.
În declarația din 28 februarie, el a vorbit despre „zeci de mii” de cetățeni iranieni uciși pe străzi, iar Reuters a relatat că, într-o declarație din 20 februarie, invocase explicit cifra de „cel puțin 32.000” de protestatari uciși într-o perioadă relativ scurtă. Problema este că aceeași Reuters a precizat limpede că această cifră „nu a putut fi verificată imediat”. Mai mult, reperele publice aflate în circulație erau mult mai joase: HRANA a vorbit despre 7.007 morți verificați și încă 11.744 de cazuri aflate în verificare, Teheranul a susținut că a publicat o listă completă cu 3.117 morți, iar un oficial iranian a spus pentru Reuters că autoritățile ar fi confirmat cel puțin 5.000 de morți, dintre care aproximativ 500 membri ai forțelor de securitate. Cu alte cuvinte, Trump a folosit un număr maximalist, neverificat public, ca muniție propagandistică într-un discurs menit să pregătească și să justifice agresiunea.
La fel a procedat și cu restul „dosarului” invocat împotriva Iranului. A aruncat sforăitor în aceeași frază criza ostaticilor de la ambasada americană din Teheran, atentatul din 1983 asupra cazărmilor pușcașilor marini din Beirut, atacul asupra navei americane USS Cole, sprijinul pentru miliții regionale și atacul Hamas din 7 octombrie 2023, așa cum apare chiar în textul integral publicat de Associated Press, ca și cum această acumulare de resentiment istoric, acuzații indirecte și episoade disparate ar produce automat un drept de bombardament asupra unui stat suveran în 2026. Numai că această logică nu rezistă nici factual, nici juridic. Criza ostaticilor și Beirutul sunt invocate ca piese de rechizitoriu retrospectiv, la peste patru decenii distanță. Chiar luate în cheia cea mai dură, ele nu se transformă, prin simpla lor existență, într-o licență de război. Referitor la atacul asupra USS Cole, chiar Trump a vorbit despre o implicare doar „probabilă” a Iranului, în timp ce FBI arată că atentatul a fost planificat și executat de membri Al-Qaeda. Iar referitor la atacul sângeros al Hamas, Reuters a consemnat încă din 9 octombrie 2023 că, potrivit Casei Albe, Iranul era „complice” în sensul sprijinului de durată pentru Hamas, dar Statele Unite nu aveau „nicio informație și nicio dovadă” privind participarea directă a Iranului la atac. Asta înseamnă că administrația americană recunoștea public sprijinul general, dar nu avea proba unei comenzi directe care să transforme acel episod într-un casus belli limpede împotriva Iranului.
De fapt, tocmai aici se vede minciuna de bază a discursului lui Trump: el încearcă să transforme un lung inventar de ostilități, complicități indirecte, suspiciuni și episoade istorice într-o justificare imediată pentru agresiune militară. Dreptul internațional nu funcționează pe baza unui colaj de resentimente. Invocarea unor fapte vechi de decenii, a unor acuzații speculative sau a unor legături indirecte nu produce, de la sine, un drept de bombardament. În momentul în care peste acest colaj propagandistic se suprapune și apelul explicit al lui Trump la răsturnarea guvernului de la Teheran, pretextul se rupe complet: nu mai vorbim despre autoapărare, ci despre o agresiune deja decisă, pentru care justificarea a fost fabricată din resturi de istorie, frică și propagandă.
„Eliberarea” ca paravan pentru agresiune
Nici lozinca despre „eliberarea poporului iranian” nu rezistă. Un popor nu este „eliberat” când i se spune să stea ascuns în case fiindcă vor cădea bombe peste el. Un stat nu este „salvat” când i se amenință armata cu exterminarea și i se cere populației să preia puterea sub șoc militar. Acesta este limbajul clasic al dominației: lovituri, panică, dezorganizare, distrugere, apoi instalarea unei ordini convenabile agresorului. Exact această logică fusese deja descrisă în analiza publicată de Investigative Report, care vorbea despre o criză provocată din exterior, cu „un obiectiv limpede: schimbarea regimului prin mijloace de război hibrid”. Atacul de acum a scos la vedere ceea ce fusese pregătit în etape.
Dar ipocrizia acestui front nu se oprește la pretexte: în timp ce vorbea despre „pace”, Trump avea deja mașina de război în mișcare.
Trump poza în artizan al păcii, în timp ce își alinia portavioanele
Ipocrizia lui Trump nu mai este doar o impresie politică, ci o contradicție cronologică limpede. Pe 19 februarie 2026, el prezida prima reuniune a așa-numitului Board of Peace și încerca să-și consolideze imaginea de „pacificator” global. Numai că, exact atunci, aceeași Reuters nota că reuniunea avea loc în timp ce Statele Unite amenințau deja Iranul cu războiul. Cu șase zile înainte, pe 13 februarie, tot Reuters relata că Pentagonul trimisese un al doilea portavion în Orientul Mijlociu, în timp ce Trump vorbea deja despre schimbarea de regim la Teheran ca despre „cel mai bun lucru” care s-ar putea întâmpla. Iar pe 27 februarie, aceeași agenție de știri consemna că o mare forță militară americană, inclusiv două grupuri de portavioane, se afla deja în regiune și aștepta ordinul lui Trump. Cu alte cuvinte, în timp ce își lustruia public profilul de om al păcii, arhitectura militară a războiului era deja așezată. Asta spune totul despre caracterul profund duplicitar al personajului: pozează în arbitru al păcii, dar dezlănțuie câinii războiului imediat ce consideră că îi servește puterii.
Această dublă mască – pacificator în declarații, instigator în teren – arată și mai limpede natura reală a atacului asupra Iranului: o operațiune de dominație, pregătită din timp sub acoperirea unei false retorici a păcii.
Iranul nu este atacat fiindcă Washingtonul și Tel Avivul ar fi descoperit brusc un impuls umanitar. Iranul este atacat fiindcă rămâne un stat nealiniat, o putere regională care refuză tutela strategică a axei americano-israeliene și se află într-o zonă energetică decisivă, la intersecția unor rute vitale pentru piața globală a petrolului. Reuters nota la începutul lui 2026 că Iranul este al treilea producător de petrol din OPEC și furnizează aproximativ 4,5% din oferta globală, iar poziția sa la Strâmtoarea Hormuz îl transformă într-o piesă centrală a ecuației energetice regionale. Totodată, potrivit U.S. Energy Information Administration, Iranul a fost al patrulea producător de țiței din OPEC în 2023 și al treilea producător mondial de gaze naturale uscate în 2022. Tot EIA arată că Strâmtoarea Hormuz este unul dintre cele mai importante puncte de strangulare energetică ale lumii. Iar Reuters a relatat, chiar înaintea atacului, că Arabia Saudită și Emiratele și-au majorat exporturile de petrol ca măsură de contingență în fața riscului de război cu Iranul și a unor posibile perturbări prin Hormuz. Aici se vede limpede logica imperială: cine controlează focul în Golful Persic controlează prețul, presiunea, dependența și disciplina geopolitică. Aceasta este miza de fond: dominație, control, supunere, resurse, hegemonie.
Din Gaza în Iran: aceeași doctrină a devastării
De aceea, Israelul nu apare în acest tablou ca un simplu stat care „se apără”, ci ca vârful de lance al unei ordini militare care tratează orice rezistență, orice autonomie și orice nealiniere drept țintă legitimă. Din Gaza în Iran, se repetă același tipar: statul care refuză supunerea este lovit, populația care nu cedează este asediată, iar teritoriul care nu se lasă controlat este devastat. Aceasta este doctrina actuală a statului israelian: extinderea prin forță, securitatea folosită ca alibi permanent și transformarea războiului în instrument curent de politică. Din această perspectivă, Israelul a intrat în conflict cu o mare parte a lumii politice, juridice și morale tocmai fiindcă a făcut din impunitate limbaj de stat.
Gaza este proba decisivă. Acolo, aceeași putere militară a arătat cât valorează, în realitate, toate predicile sale despre civilizație, democrație și moralitate. Associated Press a relatat că, la 17 iunie 2025, cel puțin 51 de palestinieni au fost uciși și peste 200 răniți în Khan Younis, în timp ce așteptau camioanele cu alimente. Așteptau, înfometați, să primească ceva de mâncare. Martorii au spus că forțele israeliene au lovit o casă din apropiere și apoi au deschis focul asupra mulțimii adunate pentru hrană, iar armata israeliană a recunoscut că a tras asupra mulțimii și că au existat victime. Când o armată ajunge să tragă în oameni înfometați care stau la coadă pentru mâncare, orice mască morală cade definitiv. Acolo vorbim despre un regim al violenței extreme, în care foamea a fost transformată într-o capcană pentru măcel.
Dumnezeul lor invocat ca acoperire pentru măcel
Faptul că acest front folosește simboluri religioase nu îl înnobilează cu nimic. În jurul lui se adună de ani întregi discursuri mesianice, justificări biblice și o retorică de „misiune providențială” care oferă violenței un ambalaj moral. Esența rămâne însă aceeași: putere brutală, nu credință. Când religia este folosită drept decor pentru bombardamente, asedii, înfometare și lichidarea populațiilor civile, termenul potrivit nu este „război sfânt”, fiindcă nimic nu este sfânt în masacrarea civililor, mai ales a copiilor, femeilor și bătrânilor. Termenul potrivit este instrumentalizarea religiei în slujba unei politici de dominație. Chiar discursul lui Trump, în versiunea integrală publicată de Associated Press, cu apelul la Dumnezeu lipit de amenințarea cu „moarte sigură” și de anunțul că vor cădea bombe pretutindeni, arată această combinație toxică dintre forță militară și autojustificare morală.
Bilanțul de sânge care pecetluiește verdictul de „stat criminal”
Dimensiunea generală a catastrofei din Gaza arată și mai limpede de ce termenul „stat criminal” are astăzi greutate politică și morală în cazul Israelului. Associated Press a relatat, la 26 februarie 2026, că numărul palestinienilor uciși trecuse de 72.000, inclusiv 618 după armistițiu. Alte surse, precum WAFA, indicau la 22 februarie 2026 un total de 72.072 de morți și 171.741 de răniți. AP a mai notat că un raport al Committee to Protect Journalists arată că două treimi dintre cei 129 de jurnaliști și lucrători media uciși în 2025 au fost uciși de Israel în contextul războiului din Gaza. Un stat care lasă în urmă un asemenea bilanț, inclusiv civili, jurnaliști și oameni uciși în apropierea ajutoarelor, nu mai poate fi prezentat credibil drept simplu „aliat occidental aflat sub presiune”. Vorbim despre un stat a cărui conduită militară a produs un tipar de devastare sistematică a vieții civile.
Prin urmare, a spune că Israelul este un „stat criminal” nu mai este doar un verdict moral de presă. Este o formulă care se sprijină și pe fapte juridice concrete. La 21 noiembrie 2024, Curtea Penală Internațională a emis mandate de arestare pentru Benjamin Netanyahu și Yoav Gallant. Iar Associated Press a relatat că judecătorii au spus că există motive rezonabile să creadă că ambii poartă răspundere pentru crima de război a înfometării ca metodă de război și pentru crime împotriva umanității, inclusiv omor, persecuție și alte acte inumane. Când conducerea politică și militară a unui stat este vizată la Haga pentru asemenea acuzații, termenul „stat criminal” încetează să mai fie o insultă și devine o descriere dură, susținută de realitatea juridică a dosarului internațional.
Nu este deloc întâmplător că acest război este condus de doi lideri care intră în el cu un pasiv juridic și moral uriaș. Benjamin Netanyahu este judecat în Israel pentru corupție, fraudă și abuz de încredere, iar pe plan internațional se află sub mandat de arestare al Curții Penale Internaționale pentru crime de război și crime împotriva umanității. Donald Trump intră în acest război cu o condamnare penală în dosarul plăților mascate din New York și cu umbra Capitolului încă lipită de numele său, după ce procurorul special Jack Smith a vorbit despre un „efort criminal fără precedent” de a răsturna rezultatul alegerilor din 2020, chiar dacă dosarul a fost abandonat după victoria sa electorală, înainte de revenirea la Casa Albă. Nu mai vorbim de acuzațiile grave care se ridică, deocamdată cu încetinitorul, din cazul Epstein. Faptul că doi asemenea lideri vorbesc astăzi în numele „ordinii”, al „securității” și al „viitorului” spune totul despre degradarea morală a războiului pe care îl conduc.
Protectorul imperial
În acest cadru, Statele Unite apar exact în rolul lor istoric: protectorul imperial al unei violențe extreme pe care o prezintă public drept garanție a stabilității. Fără Washington, Israelul nu ar avea nici puterea, nici libertatea de a extinde conflictul, de a sfida consecințele și de a muta aceeași logică de la Gaza la Teheran. Trump a făcut astăzi ceea ce protectorii imperiilor criminale fac întotdeauna: a lipit limbajul providenței de limbajul distrugerii, a invocat siguranța în timp ce lansa bombardamente și a vorbit despre „viitor” în timp ce deschidea un nou front regional. Acesta este mecanismul politic real al axei Washington–Tel Aviv: războiul este prezentat drept moralitate, dominația drept stabilitate, iar devastarea drept preț acceptabil pentru supunere.
Bombardament în disprețul Cartei ONU
În dreptul internațional, tabloul este la fel de brutal precum în plan moral. Articolul 2(4) din Carta ONU cere statelor să se abțină de la amenințarea sau folosirea forței împotriva integrității teritoriale ori independenței politice a oricărui stat. Când ai un atac direct asupra Iranului, justificat printr-o amenințare prezentată public drept iminentă, dar nedovedită ca atare, cu negocieri încă vii până în ajun și cu apel explicit la răsturnarea guvernului țării lovite, imaginea care se conturează este aceea a unei agresiuni în toată regula. Washingtonul și Tel Avivul nu apără ordinea internațională. O sfidează frontal și o calcă în picioare. După Gaza, atacul asupra Iranului arată că aceeași logică a forței brute este transferată de la un teritoriu devastat la un stat suveran, cu aceeași aroganță a impunității și cu aceeași voință de supunere prin teroare militară.
După toate aceste fapte, masca limbajului diplomatic nu mai acoperă nimic: rămâne doar violența brută a unui stat care lovește și a unui imperiu care îl protejează.
Israelul este astăzi, prin bilanțul faptelor sale, un agresor sângeros care și-a făcut din forță lege, din devastare instrument politic și din moartea civililor metodă de guvernare militară. Gaza a arătat până unde poate merge această logică: orașe rase de pe fața pământului, spitale lovite, oameni secerați la coada pentru hrană, femei, copii și bătrâni îngropați sub ruine, toate acoperite de aceeași propagandă obosită despre „securitate”. Atacul asupra Iranului extinde aceeași doctrină la scară regională și arată că statul israelian, sprijinit de Washington, tratează orice popor, orice stat și orice putere care refuză să li se supună drept țintă legitimă. Aici se vede adevărul gol: agresiune, dominație, teroare și dispreț fățiș față de dreptul internațional. Iar când un stat transformă foametea în armă, bombardamentul în argument și exterminarea civililor în preț acceptabil al propriei voințe de putere, numele lui politic și moral este limpede: stat criminal.
About The Author
