Luni, 12 ianuarie 2026, PressOne a publicat analiza Emiliei Șercan despre teza de doctorat a ministrului Justiției, Radu Marinescu, susținută în 2009. Concluzia investigației este cât se poate de clară: mai mult de jumătate din lucrarea acestuia este plagiat. Concret, susține Șercan, ”140 de pagini din 247” conțin text copiat din lucrări anterioare, adică 56,68% din teză.
La scurt timp după dezvăluirea plagiatului, PSD a ridicat scutul peste impostura prezentă în detaliu de PressOne și a schimbat ținta. În loc ca discuția publică să rămână pe paginile lucrării analizate de presă, pe surse, citări și responsabilitate, partidul grindenilor a încadrat dezvăluirea drept „manevră josnică” și „atac politic”, apoi a atacat jurnalista direct, cu etichete și insinuări securiste, specifice mahalalei PSD.
Acest reflex securist nu e nou. În 2022, după investigațiile PressOne despre teza plagiată a PNL-istului Nicolae Ciucă, Emilia Șercan a reclamat public o operațiune de kompromat (fotografii personale apărute pe site-uri pentru adulți) și a susținut că autorități ale statului din cizma PNL (atunci) au încercat să mușamalizeze cazul; dosarul a fost redeschis ulterior, pe 5 septembrie 2024, prin decizie a Curții de Apel București, după clasarea dispusă inițial de procurori. În România, când ajungi la doctoratele puterii, reacția acesteia nu se limitează la contraziceri și argumente. Scoate și ghioaga pe care întotdeauna o are la îndemână.
Ce arată analiza PressOne: trei surse, blocuri mari de text copiate, urme tehnice
Teza ministrului Radu Marinescu poartă titlul „Sistemul mijloacelor de probă în procesul civil”. PressOne identifică trei lucrări principale din care ar fi fost preluate pasaje: volumul lui Florea Măgureanu („Înscrisurile. Mijloace de probă în procesul civil”), cartea Mariei Fodor („Probele în procesul civil”) și lucrarea semnată de Radu Dumitru și Dan Tudurache („Probele în procesul civil”). Ironia e că exact titlul tezei îi scrie, azi, ministrului justiției, dosarul: teza a devenit un înscris depus ca probă, iar plagiatul nu mai e o acuzație, ci o potrivire de text care se verifică fără menajamente.
Din prima sursă, PressOne arată preluări pe 62 de pagini și notează un fapt de bază pentru orice discuție despre buna-credință: volumul lui Măgureanu nu ar fi fost citat nici măcar o dată în teză și nu ar fi fost trecut în bibliografie. În plus, PressOne descrie diferențe de aspect grafic între secțiunile preluate și restul lucrării, punctuație inconsistentă și erori de tastare concentrate în porțiunile copiate, indicii care sugerează transcrieri făcute pe bucăți și o revizie minimală.
În cazul cărții Mariei Fodor, PressOne spune că cele 26 de pagini au fost copiate cu tot cu note de subsol și că apar indicii suplimentare greu de explicat prin „neatenție”: utilizarea abrevierii „op. cit.” pentru lucrări care nu fuseseră citate complet anterior, ceea ce arată importarea mecanică a aparatului critic, nu construirea lui.
A treia sursă, Dumitru -Tudurache, este descrisă ca fiind preluată pe 53 de pagini, fără citare și fără includere în bibliografie, cu reformulări minore pe alocuri. PressOne mai subliniază un detaliu tehnic esențial pentru orice tentativă de „verificare cu soft”: lucrările-sursă nu sunt transcrise digital, ceea ce face ca un instrument automat să rateze tocmai plagiatul din cărți tipărite.
În total, PressOne indică 140 de pagini cu text preluat; defalcarea pe cele trei surse (62, 26 și 53) dă 141, diferență care poate ține de suprapuneri pe aceeași pagină (o pagină numărată la două surse) sau de o rotunjire editorială. Indiferent de această variație de o pagină, proporția rămâne aceeași: peste jumătate din teză este descrisă ca fiind plagiat.
Altfel spus: PressOne nu vorbește despre o asemănare de idei, nici despre citări imperfecte și nici despre coincidențe. Vorbește despre fragmente identice și despre un model de preluare pe blocuri compacte, cu note, italice și indentări păstrate, alături de alte urme de formatare care indică o preluare mecanică, făcută pe bucăți.
Apărarea ministrului: De ce acum?, CV-ul ca scut și invocarea instituțiilor
Contactat de PressOne, Radu Marinescu respinge acuzația și invocă faptul că teza a fost redactată „în condițiile timpului” și că a fost realizată sub coordonarea profesorului Ion Dogaru. În dialogul redat de PressOne, ministrul spune explicit: „Eu nu consider că am plagiat. Asta pot să vă spun”.
Într-o postare publică apărută după investigație, ministrul își așază apărarea pe aceeași axă, dar adaugă două straturi. Primul strat este etichetarea investigației drept „defăimătoare” și „contradictorie” și reluarea temei „De ce acum? De ce eu?”, legată de procedura de selecție a procurorilor-șefi declanșată de Ministerul Justiției. Este, în esență, mutarea discuției de la pasajele comparate la oportunitatea publicării și la presupuse motivații, fără ca această mutare să răspundă la întrebarea centrală: ce se vede, concret, în text.
Al doilea strat este biografia ca scut. Marinescu își invocă absolvirea ca șef de promoție, cei 30 de ani de avocatură fără întrerupere, mandatele în organele profesiei, reprezentarea Baroului Dolj în structuri europene, apoi precizează că nu are „catedră universitară”, fiind doar cadru didactic asociat. Toate acestea pot descrie un traseu profesional, dar nu pot înlocui verificarea unei teze: un CV nu explică potrivirile de text, iar reputația nu funcționează ca probă în locul comparațiilor.
Pe fond, ministrul insistă pe validarea instituțională: comisia de doctorat și CNATDCU, care ar fi evaluat lucrarea „conform tuturor rigorilor”, fără să semnaleze „neconformități”. Tot aici introduce tema lipsei unei „analize pe bază de soft”, sugerând că demersul jurnalistic ar fi incomplet. Problema este că acuzația descrisă de PressOne nu se sprijină pe un scor automat, ci pe alăturarea concretă a fragmentelor din teză cu fragmentele din lucrările indicate, inclusiv cu urme de formatare și note păstrate, iar PressOne notează și un obstacol tehnic relevant pentru soft: sursele tipărite care nu există în format digital pot scăpa detectării automate. În aceeași postare, Marinescu avansează și ideea că în subsol apar citări ale unor autori și că unele pasaje ar fi „reformulate juridic”. Chiar și așa, existența unor citări generale sau a unor note nu clarifică preluările extinse fără marcarea exactă a pasajelor preluate, dacă textul comparat indică reproducere substanțială.
În fine, ministrul invocă decizia CCR nr. 364/8 iunie 2022 și susține că standardele nu ar mai putea fi reexaminate „cu relevanță juridică” sub aspectul valorii științifice, pe fondul succesiunii de legi. Tot el afirmă că adevărul nu poate fi confundat cu „alegații mediatice” și că cine contestă are la dispoziție „organismele în drept”. Dincolo de disputa juridică, rămâne un fapt simplu de logică publică: presa nu se substituie instituțiilor atunci când publică o analiză verificabilă și cere un răspuns; face exact ceea ce instituțiile ar trebui să facă temeinic, transparent și la timp.
Un detaliu trebuie păstrat întocmai, peste orice simpatii: întrebarea „de ce acum?” nu anulează plagiatul și nu răspunde la întrebarea corectă: „de ce a plagiat?”. Dacă pasajele sunt copiate din alte lucrări, ele rămân copiate indiferent de momentul în care sunt arătate public. Întrebarea „de ce acum?” ține de strategia de apărare și de comunicarea de criză a celor vizați, nu de verificarea pe text.
Reacția PSD: sprijin total pentru ministru și atac la persoană împotriva jurnalistei
PSD a anunțat că îl susține „fără rezerve” pe ministrul Justiției, Radu Marinescu, și a calificat acuzația de plagiat drept „manevră josnică”, respectiv „atac politic” menit să îl înlăture, pe motiv că dezvăluirea a apărut imediat după ce ministrul a vorbit despre numirile șefilor de parchete „fără natură politică”.
În același comunicat, PSD mută conflictul de pe text pe persoana jurnalistei. Partidul o etichetează pe Emilia Șercan drept „impostoare” și afirmă că aceasta „și-a plagiat propria lucrare de licență”. În paralel, PSD susține că jurnalista „nu se poate substitui instituțiilor în drept” și că „nu poate da verdicte”: „O persoană nu se poate substitui instituțiilor în drept ale statului și nu poate da verdicte care contrazic în mod vădit hotărârile oficiale ale acestor instanțe, cu atât mai puțin atunci când persoana în cauză este ea însăși o impostoare și și-a plagiat propria lucrare de licență”.
Aceasta este miza atacului la persoană: să slăbească, prin discreditare, forța probei publicate. E o metodă tipic securistă. Când reacția oficială sare direct la etichete despre autor și la insinuări despre „cine are interesul”, mesajul transmis e limpede: partidul își apără omul înainte să clarifice faptele, iar discuția despre text este tratată ca un inconvenient de imagine, gestionabil prin stigmatizarea celui care îl pune în fața publicului.
Pe fond, PSD invocă și argumentul de auto-protecție instituțională: teza ar fi fost „verificată și validată” de comisia de doctorat și CNATDCU și, spune partidul, „nimeni nu poate fi acuzat pentru încălcarea unei legi care nu exista la acel moment”, încheind cercul prin ideea că „verdictele” nu pot fi date de presă.
Presa de escortă: scut pentru demnitar, atac la jurnalist
În editorialul „Jocurile Emiliei Șercan și plagiatul ministrului” din CotidianulHD, autorul mută centrul de greutate de pe textul investigației pe momentul apariției ei.
Pleacă de la o introducere în care recunoaște explicit munca Emiliei Șercan și rolul ei în expunerea fenomenului doctoratelor plagiate, apoi plantează, metodic, suspiciunea: dezvăluirile „pică mult prea la țintă”, se potrivesc „cu jocuri de putere”, apar „exact când” convine cuiva. În loc să urmărească demonstrația pe text, își construiește narativul pe „coincidențe”.
În cazul Marinescu, data publicării ajunge să fie tratată ca probă, iar textul ca pretext. Deși comparațiile prezentate de Șercan pun față în față fragmentele din teză și sursele indicate, editorialistul declară că nu știe dacă dezvăluirea are „probe solide” sau e „trasă de păr”. În schimb, insistă pe suprapunerea cu procedura de selecție a procurorilor-șefi și deschide șirul de întrebări insinuante: a descoperit jurnalista plagiatul în vacanță sau îl avea „de multă vreme”? a „așteptat momentul potrivit”? a fost „servită” de cineva interesat? există „o rețea” care îi furnizează probe și îi indică un „calendar al aparițiilor”? În această pledoarie de apărare, plagiatul nu este discutat pe fond.
Aici se rupe firul meseriei și al deontologiei jurnalistice. Presa răspunde la întrebările clasice: „Cine?”, „Ce?”, „Când?”, „Unde?”, „Cum?” și „De ce?”. „De ce acum?” nu este întrebare de presă, este întrebare de control. În fața unei analize de plagiat, întrebările firești sunt „de ce a copiat?” și „ce parte anume e copiată?”, nu „de ce ai publicat azi?”. Contextul poate lămuri de ce subiectul apare acum, dar nu poate înlocui demonstrația. „De ce acum?” mută discuția spre intenții și suspiciuni, scoate proba din cadru și o înlocuiește cu „manevră”, „campanie”, „jocuri”.La această întrebare răspund aparatul de partid și echipa de criză: consultanții de imagine, avocații și oamenii de comunicare ai celui vizat, interesați să controleze momentul, să amâne, să dilueze sau să compromită dezvăluirea. Pentru presă testul rămâne simplu: pasaje din teză puse lângă pasajele originale, cu sursele pe masă.
Mai mult, editorialistul își consolidează insinuarea prin asocieri. Îl invocă pe Mircea Geoană, apoi îl aduce în discuție pe Nicușor Dan, insinuând din nou „potriviri” și „orchestrări”, ca și cum ar exista o singură matrice pentru orice subiect: cineva apasă butonul, jurnalista apare „la fix” sau, dacă nu apare, e acuzată că „refuză” să apară, iar publicul trebuie să vadă în asta o operațiune politică de discreditare. În realitate, această amestecare deliberată de planuri are un efect clar: dezinformează și calomniază, pentru că mută discuția de pe probe pe suspiciuni și de pe verificare pe „jocuri” inventate.
Detaliul relevant este că publicația controlată de autorul editorialului a funcționat deja ca tribună pentru acuzații construite prin amestecarea deliberată a planurilor și a sistemelor universitare din țări diferite, cu scopul de a pune la îndoială pregătirea superioară, moralitatea și profesionalismul matematicianului Nicușor Dan. Un asemenea montaj nu are legătură cu verificarea și cu bună-credință: produce confuzie și servește discreditării.
Efectul final este previzibil: discuția despre integritatea ministrului ajunge în plan secund, iar în prim-plan este pus procesul de intenție împotriva jurnalistei. Acolo se întâlnesc, fără efort, comunicatul de partid și ecoul lui mediatic: aceeași obsesie pentru „de ce acum?”, aceeași grabă de a vorbi despre „cine ar fi în spatele dezvăluirii” și „cui folosește”, aceeași evitare a singurului lucru care contează într-un caz de plagiat: comparația dintre pasajele din teză și sursele originale.
Doctoratele PSD, titulaturi de vitrină atârnate la rever
Cazul Marinescu face parte dintr-o serie deja cunoscută: în PSD, doctoratul a funcționat ani la rând ca titulatură de vitrină. A fost un mod rapid de a atârna „autoritate” la rever, într-o țară în care titulatura „doctor” încă impresionează instinctiv, iar o parte din electorat o aude cu gândul la medicul (doctorul) din comună, la omul „cu școală”, la cel care „știe”. Pe acest fond, diploma a fost folosită ca instrument de ascensiune, nu ca rezultat al unei munci academice verificabile.
În ultimul deceniu, PressOne a documentat repetat exact acest mecanism: teze cu fragmente copiate la indigo, preluări pe blocuri compacte, uneori cu urme de formatare care indică preluarea mecanică, apoi aceeași reacție de apărare în cerc: atac asupra jurnalistului, mutarea discuției pe oportunitate, invocarea „comisiilor” și a „procedurilor”, ca și cum birocrația ar putea albi pasajele copiate.
Câteva dintre exemplele deja publice, din zona PSD și a ecosistemului său de putere, arată dimensiunea obișnuinței:
- Victor Ponta: verdict de plagiat în cazul tezei, cu documentare și concluzii consemnate inclusiv în raportul CNATDCU.
- Robert Negoiță: teza descrisă de PressOne ca fiind copiată integral, „de la prima la ultima frază”.
- Florentin Pandele: PressOne a publicat despre plagiat, iar litigiul intentat redacției a fost pierdut definitiv.
- Darius Vâlcov: analiză PressOne care indică plagiat substanțial în teză.
- Florian Bodog: PressOne a indicat plagiat masiv; ulterior, CNATDCU a decis retragerea titlului.
- Mihai Tudose: investigații PressOne despre verdictul de plagiat și despre strategiile folosite pentru blocarea unui verdict oficial.
- Gabriel Vlase: PressOne a documentat plagiat în teză, cu secvențe lungi copiate.
- Liviu Pop (PSD, fost ministru al Educației): susținerea tezei de doctorat de la Academia de Poliție a fost suspendată invocându-se “posibile suspiciuni de similitudine sau plagiat”, potrivit consemnărilor citate în presă.
- Ionuț Vulpescu (PSD, fost ministru al Culturii): Comisia de Etică a Universității din București a reținut plagiat în teza sa (caz relatat în presă pe baza documentelor/deciziei).
- Constantin-Florin Mitulețu-Buică: PressOne a indicat plagiat masiv în teza de doctorat.
- Bogdan Licu: acuzat public de plagiat în investigațiile PressOne; susținut politic pentru CCR și ajuns judecător constituțional, cu renunțarea la titlul de doctor formalizată ulterior prin acte și hotărâri.
- Lucian Netejoru (șef al Inspecției Judiciare; funcție-cheie în arhitectura de control): PressOne a relatat retragerea titlului de doctor de către CNATDCU, în context de plagiat.
În fața acestui tablou, problema nu mai este un nume sau un episod. Se vede un tipar: un prestigiu de vitrină, repetat până devine obișnuință, apoi apărat politic ca și cum ar fi normalitatea partidului. Iar când titulatura ajunge să țină loc de competență, rezultatul se vede în instituții slăbite, politici publice proaste și o cultură a impunității în care impostura are reflex de autoapărare.
PSD spune că dezvăluirea ar fi „atac politic” pentru că ar afecta procedura de numire a șefilor de parchete. Însă chiar aici se află gravitatea cazului: un ministru al Justiției care, potrivit analizei PressOne, și-a falsificat parcursul academic prin copiere masivă are o problemă de credibilitate structurală, iar această problemă se răsfrânge asupra oricărei decizii pe care o ia în numele integrității, al legalității și al interesului public.
Investigația PressOne a pus pe masă cifre, pagini, surse și tipar de copiere. Răspunsul puterii a venit, din nou, sub forma unui scut politic și a unui atac asupra jurnalistului, completat de corul „de ce acum?”. De când contează momentul în care afli că s-a comis un furt intelectual? Într-un stat care pretinde reformă, întrebarea care rămâne în picioare este una singură și are nevoie de un răspuns instituțional, nu de un comunicat: ce mai caută, în vârful Justiției, un demnitar despre care o investigație de presă indică plagiat masiv în teza de doctorat?
About The Author
