MOTTO: „Rețelele sociale le-au dat drept la cuvânt unor legiuni de imbecili care înainte vorbeau doar la bar, după un pahar de vin, fără să facă rău colectivității. Erau reduși imediat la tăcere, dar acum au același drept la cuvânt ca un laureat al premiului Nobel.” – Umberto Eco, 2015
Un picior amputat și nepansat, lăsat să putrezească până se umple de viermi. O femeie în criză de epilepsie, întinsă pe pat cu tot tratamentul rezumat în trei vorbe, „că i-o trece”. Un bolnav de cancer în metastaze care urlă de durere săptămâni la rând fiindcă nu i se dă morfina scrisă pe rețetă. Astea sunt câteva dintre imaginile din dosarul de la Dumbrava, așa cum le-au consemnat procurorii în sute de pagini de interceptări. Iar în timp ce anchetatorii le pun pe masă, mii de oameni ies pe Facebook cu poze cu trandafiri și paturi făcute și țipă că Viorel Pașca e un sfânt răstignit de stat. Distanța dintre ce scrie în dosar și ce văd ei e atât de mare, încât personajul care merită studiat nu mai e Pașca. Sunt ei. Sectanții lui.
Sectant nu e o înjurătură aruncată la nimereală. E o diagnoză. Sectantul e, întâi, omul care crede fără să cerceteze, care ia porunca credinciosului, „crede și nu cerceta”, și o mută de pe Dumnezeu pe un fost sculer-matrițer din Bihor. Lui nu-i trebuie probe. Îi trebuie doar plăcerea de a se crede de partea binelui. Apoi mai e a doua specie, imună la orice argument: omul convins că știe el mai bine, fiindcă a avut o rudă care nu a prins loc la azilul de stat și s-a stins chinuindu-se, sau fiindcă a văzut cu ochii lui cât de putred e sistemul. Durerea lui e reală. Concluzia pe care o scoate din ea e o prostie: dacă statul e criminal, atunci oricine se ridică împotriva statului e erou, fie el și un individ care ține o mie de bolnavi fără acte într-un azil clandestin. Cele două specii au un singur lucru în comun. Nu au deschis niciodată dosarul, nu au analizat probele, habar n-au despre ce vorbesc. Și nici nu au de gând să afle.
Cum se răspunde la o tortură cu o poză
De aici pornește tot. Sectantul nu discută fapte, discută impresii, iar impresiile lui vin din pozele lui Pașca, nu din realitatea din teren sau din probele procurorilor.
Îi spui că medicamentele erau împărțite de femei de serviciu fără școală, care recunoșteau pastilele „după culoarea cutiilor”, și îți răspunde că erau paturi noi. Îi spui că un bolnav de schizofrenie nu avea niciun tratament prescris, că unuia i se punea oțet la nas când se făcea alb la față, că oamenii cu răni erau spălați cu apă rece până le putrezea carnea, și îți arată o curte cu flori. Da, curtea era curată. Curat și îngrijit nu sunt același lucru. Poți să speli pe jos de trei ori pe zi și, în camera de alături, un om să moară fiindcă i-ai dat antibiotic după ureche, fără diagnostic, în doza pe care ți-a spus-o vecina.
„Dar oamenii erau liberi, puteau pleca oricând”, vine imediat replica sectantului feisbucist. Liberi fără telefon, fără buletin, fără bani, fără drept de vizită. La intrare, fiecăruia i se luau telefonul, actele și banii, iar sectantul numește asta grijă. Nu era grijă. Sau era grija ca nimeni dinăuntru să nu poată spune nimănui de afară ce se petrece acolo. Un om fără telefon nu sună la 112 când vede o rană cu viermi. Nu-și sună fiica, nu-și sună fratele, nu cheamă un ziarist. Unui aparținător i se spunea sec: „din momentu ce el va veni aici, dumneavoastră nu veți putea lua niciodată legătura cu dânsu, în cazu decesului nu vă anunță nimeni”. Așa se sigilează un loc, prin tăcere, nu prin lacăt. La percheziții s-au găsit sute de carduri bancare și acte de identitate ale beneficiarilor, ținute în casele familiei. Iar tăcerea a ținut ani buni, fiindcă morții nu depun mărturie, iar la marginea satului au răsărit aproape o mie de cruci de fier.
Realitatea paralelă, ridicată ca un zid de apărare
„Erau case, nu azile” e aberația de care sectanții sunt cei mai mândri și pe care o pricep cel mai puțin. Nu e naivitatea unui om simplu care nu se descurcă printre hârtii. E o apărare gândită la rece. Pașca știa perfect că un azil neautorizat cu sute de bolnavi înseamnă dosar penal, așa că a fabricat o realitate paralelă în care el e doar un creștin cumsecade care „primește în spațiu persoane fizice”, iar oamenii „se autogospodăresc din proprie voință”.
Corpul de Control al Ministerului Muncii a consemnat cuvânt cu cuvânt formula. Procurorii o traduc fără menajamente: „Pașca Viorel-Teodor și-a pregătit eventuala apărare, transferând responsabilitatea către instituțiile statului”. De aceea dicta primăriilor și spitalelor ce să scrie în anchetele sociale. El fixa până și cine merită primit, într-o filmare de pe Facebook: „Să n-aveți casă, să n-aveți bani. Să n-aveți familie. Nu puteți munci?”. De aceea îl punea pe om să semneze din start că vine de bunăvoie, „știți să nu zîcă că l-o trimis cu forța”. De aceea declarația prin care beneficiarul renunța la telefon, la bani și chiar la propriul loc de veci putea fi, recunoaște un membru al grupului, completată de altcineva în locul lui. Fiecare hârtie era o cărămidă la zidul lui, ridicat cu mult înainte ca procurorii să bată la poartă.
Pentru că „Bunul Samaritean” era, la Dumbrava, o afacere de familie. Procurorii descriu un grup constituit pe criterii de rudenie: Pașca, soția Florica și cei trei fii, plus coordonatoarea Delia Păcală. Iar unul dintre fii, Viorel Emanuel, e viceprimar în Holod, comuna de care aparține satul Dumbrava, adică exact administrația care făcea actele și domiciliile oamenilor din casele tatălui.
Iar Pașca a început să înalțe zidul de apărare exact când a simțit primejdia. Douăzeci de ani a cerșit public bolnavi și a expus pe Facebook fiecare caz, ca pe un trofeu. Apoi lucrurile s-au schimbat.
În 2025, după ce presa scrisese deja primele reportaje despre ce se petrecea la Dumbrava, au venit peste el controalele Corpului de Control al Ministerului Muncii și „toleranța zero” anunțată public de ministru. Omul care două decenii strigase „aduceți-mi-i pe toți” a devenit, brusc, în februarie 2026, un cetățean grijuliu pentru legalitate, care bombarda DGASPC Bihor, AJPIS și Consiliul Județean cu scrisori prin care cerea statului să-i preia cei aproape 400 de bolnavi. Nu era pocăință. Era ieșire de urgență. Fiecare scrisoare, postată frumos pe Facebook, era o probă pregătită pentru ziua procesului: „vedeți, eu am cerut ajutor, ei n-au vrut”. Când a venit DIICOT peste ei, avocatul Doseanu nu a trebuit decât să deschidă sertarul. Totul era deja acolo, aranjat, gata de arătat la televizor. O adevărată muniție pentru sectanți.
Statul, complice cu acte în regulă, bun de pus în cătușe
Aici sectanții nimeresc, fără să vrea, jumătate de adevăr. Da, statul e vinovat. Oamenii nu au ajuns singuri la Dumbrava. Spitalele care externau bolnavi și-i trimiteau cu ambulanța din capătul celălalt al țării, primăriile care le treceau domiciliul la adresa lui Pașca, direcțiile publice care veneau în control și plecau fără să miște un deget, poliția care, în unele relatări, îi căra chiar cu mașina, toate au hrănit locul ăsta ani de zile. Numai că din asta nu iese ce cred ei.
Avocatul Poporului constatase încă din 2025 că din cei 329 de oameni aflați atunci la Pașca peste 70% veneau din alte județe, iar 79% fuseseră aduși cu ambulanța. Un spital din București numea așezământul „plasă de urgență”. Pentru stat, Dumbrava a fost debaraua în care își arunca oamenii de care nu voia să se ocupe. Toate acestea le-am documentat pe larg în ancheta despre azilul pe persoană fizică al statului român.
Așadar, dacă procurorii au dreptate și la Dumbrava s-a făcut trafic de persoane, atunci cei care au livrat oamenii, le-au întocmit actele și au încasat pentru ei nu sunt niște martori jenați. Sunt traficanți sau complici și le e locul în același dosar, la aceeași bară, cu cătușe cu tot. „Statul l-a folosit pe Pașca” nu e certificat de nevinovăție pentru Pașca. E o listă de inculpați în plus.
A crede că vina statului îl spală pe Pașca e la fel de deștept ca a crede că, dacă și cumpărătorul de droguri încalcă legea, atunci dealerul devine farmacist.
Mila, cârpa cu care se șterg urmele
Toată construcția asta stă pe un singur cuvânt, fluturat până la epuizare: mila. Mila e cârpa cu care Pașca și avocatul lui șterg urmele. O treci peste morfina neadministrată, peste cardurile confiscate, peste câmpul cu cruci de fier fără nume, și rămâne pe ecran doar un bunic care zâmbește la o masă de prânz.
Fiindcă probele nu se pot demonta, se schimbă victima. Aici intră în scenă avocatul familiei, cu cea mai eficientă propoziție a întregii campanii: „familia Pașca nu mai are în prezent niciun fel de bani ca să supraviețuiască”. Dintr-o mișcare, într-un dosar despre bătrâni fără apărare și despre o mie de morminte fără nume, cel pentru care ți se cere brusc să plângi devine familia omului acuzat că a trăit de pe urma lor.
E o inginerie veche și simplă: iei mila publică de la cei care nu mai pot vorbi și o pui pe umerii celor care țipă cel mai tare. Sechestrul devine dramă de familie, cei 128 de oameni pentru care procurorii au deschis acțiunea civilă ies din poză, iar în locul lor apare imaginea unei familii lăsate fără bani de pâine. Familie fără bani de pâine care, în cinci ani, a rulat prin asociație 13.319.977,47 lei, cu un bilanț de peste 490.000 de euro numai în 2024.
Iar din morți se făceau bani. Oamenii care mureau la Dumbrava erau îngropați, spun procurorii, pe un teren de lângă cimitirul greco-catolic, iar ajutoarele de înmormântare, peste 8.000 de lei de căciulă, erau încasate de grupare. Un om fără familie aducea pensie cât trăia și ajutor de înmormântare după ce murea. Moartea lui nu oprea afacerea, o încheia cu ultima factură.
Restul mecanismului îl știm deja pe de rost. Petiția „Libertate pentru Viorel Pașca”, protestul din Piața Unirii, „DIICOT, rușine”, jurnalista Carla Tănasie și experta în drepturile persoanelor cu dizabilități Georgiana Pascu, cele care au semnalat primele cazul, transformate peste noapte în „blondele de la București” și îngropate sub un val de ură, deși una dintre ele ajunsese la subiect abia după ce Pașca abandonase șapte oameni cu dizabilități pe treptele unei direcții de asistență socială din Mehedinți, în plină caniculă, fiindcă se supărase că nu i s-au dat niște hârtii. Sectantul nu vede aici un om care își lasă bolnavii pe scări. Vede un sfânt hărțuit de birocrați. Iar când procurorii au fost nevoiți să reamintească public că justiția „nu se face prin postări pe rețelele sociale”, au fost acuzați imediat că amenință poporul.
„Dacă era grav, îl arestau” e tot ce le-a mai rămas. Controlul judiciar nu e achitare, e o măsură preventivă. Nu explică banii, nu învie morții și nu acordă licența care lipsea.
Așa că, dacă tot flutură mila, sectanții datorează un răspuns simplu: unde era ea când omul urla de durere într-un pat curat? Mila care lasă un bolnav să se stingă în chinuri săptămâni întregi nu e milă. E ceva ce a fost numit milă ca să nu fie numit altfel.
Doi stăpâni, același cadavru
Curentul acesta al „Bunului Samaritean” are, în realitate, doi stăpâni care se detestă și care s-au trezit că folosesc același cadavru. Pe un mal stau suveraniștii, cei care în orice anchetă văd mâna „sistemului” și care l-au adoptat instantaneu pe Pașca drept martir anti-stat. Pe celălalt stă PSD, care a mirosit din prima secundă că totul se petrece în Bihor, județul lui Ilie Bolojan, și a pornit mașina de titrat „rețeaua Bolojan-Pașca”. Unii îl vor sfânt ca să lovească în DIICOT, ceilalți ca să lovească în Bolojan. Bătrânii din casele lui Pașca nu contează pentru niciuna dintre tabere. Sunt doar muniție. Iar mulțimea sinceră, oamenii care chiar cred că apără binele, cară, fără să bage de seamă, apa la două mori politice deodată, convinsă că e glasul poporului.
Azilul 2 ânapoi
Cine ține minte nebunia din jurul lui Călin Georgescu recunoaște tiparul din prima. Nu seamănă dosarele, care n-au nimic în comun. Seamănă oamenii: același idol coborât din cer, aceeași lume paralelă în care numai el spune adevărul, aceleași instituții demonizate, aceeași presă „vândută”, aceleași petiții, aceleași proteste, aceeași poruncă de a simți înainte de a citi. Până și unul dintre criticii lui Pașca a prins asemănarea și l-a numit pe fiul lui, cel cu „lupta între stat și Dumnezeu”, „un Călin Georgescu mai mic”.
La Georgescu se cerea „Turul 2 ânapoi”. La Pașca se cere „Azilul 2 ânapoi”: întoarcerea la lumea de dinainte de 30 iunie, cu case care nu erau azile, cu oameni trecuți în acte ca simpli chiriași, cu autogospodărire pe hârtie, cu inspectorii ținuți la poartă și cu un public care donează și nu întreabă niciodată cine răspunde pentru viața celor dinăuntru. Sectanții nu cer dreptate pentru cei de la Dumbrava. Cer Dumbrava înapoi, exact cum era.
A striga „nevinovat” cu spume la gură, fără să fi întors o filă din dosar, e aceeași boală a minții ca a gloatei care linșează strigând „vinovat”. Amândouă pun extazul în locul probei. Doar că gloata clasică măcar știe pe cine urăște. Sectantul lui Pașca nu știe nici pe cine iubește, l-a descoperit alaltăieri, pe Facebook, între două clipuri. Iar la capătul întregii lui evlavii rămâne asta: în toată zarva, pe toate pancartele, în toate petițiile, nimeni nu a strigat pentru omul lăsat fără morfină, pentru cel căruia i-a putrezit piciorul, pentru femeia cu epilepsie căreia „i-o trece”, pentru cei aproape o mie care zac fără nume la marginea Dumbravei. Ei nu au avut cont de Facebook. Nu pot semna o petiție. Nu pot fi „nedreptățiți” pe niciun ecran. Singurii oameni cu adevărat fără apărare din toată istoria asta sunt și singurii pentru care nu iese nimeni în stradă. Iar miile de guri care au sărit să-l apere pe Pașca, cel care s-a șters de mila lor ca de o cârpă, ar face bine să tacă un minut și să se întrebe pentru cine au plâns cu adevărat: pentru bătrânii îngropați fără nume la marginea satului sau pentru omul acuzat că i-a adunat în casele lui construite din mila publică, i-a ținut fără apărare și i-a îngropat pe bani.
Pe sectanții lui Pașca i-a descris mai bine decât mine Umberto Eco, în două rânduri, cu un deceniu înainte de cazul Dumbrava: o legiune de imbecili cărora rețelele le-au dat același drept la cuvânt ca unui laureat Nobel. Acum legiunea are și un idol. „È l’invasione degli imbecilli.”
About The Author
